Le sunt recunoscătoare bolilor mele

Catchy

18 February 2017

Corpul meu mă ascultă!

Ca fiecare dintre noi, copil fiind, am primit iubire de la mama. Cred cu tărie că, într-un fel sau altul, toţi primim iubire de la mama. Însă, într-o zi din adolescenţa mea, mama mi-a dat drumul din braţele ei şi a părăsit această lume. Şi pe mine. Că doar eu eram „lumea ei”… Îmi lipsea. Ştiam că iubirea ei pentru mine era eternă, dar îmi lipsea fizic. Îmi lipseau mângâierile şi îmbrăţişările ei. Într-o zi, m-am revoltat şi am început să construiesc propriul program de autodistrugere. Şi mi-a iesit! Am început să fac lucruri rele. Vorba vine… Rele pentru cine?! Lucruri cu care nu rezonam, care nu mă puneau într-o lumină bună şi care ştiam că ar mâhni-o pe mama. Credeam că astfel obţin din nou atenţie din partea ei. Aşa s-au concretizat primele rezultate ale programului de autodistrugere. Primul modul al softului. Adică prima boală autoimună. Firesc, o boală vizibilă la nivelul pielii. Astfel atrăgeam atenţia asupra faptului că îmi lipsesc mângâierile şi îmbrăţişările ei, că îmi lipseşte fizic.

Softul meu se dezvolta continuu. Parcă îi băgasem o formulă magică prin care se autodezvolta: nu sunt suficient de bună pentru a fi iubită. În tot acest timp, eu susţineam programul alegând să fac lucruri bune. Vorba vine… Bune pentru cine?! Nici cu astea nu rezonam cu adevărat, dar atrăgeam atenţia.

femeie-singura-trista

M-am căsătorit. Lucru bun! Pentru că aşa „intri în rând cu lumea” şi pentru că cineva avea să mă ţină în braţe „la bine şi la rău” şi „pentru totdeauna”. Nu m-a ţinut nimeni! Nu cât şi cum aş fi avut eu nevoie. Nici nu ar fi putut să facă asta fostul meu soţ pentru că nevoia era doar a mea, nu a lui. Aşa am creat al doilea modul al softului: al meu corp, receptiv, mi-a răspuns cu a doua boală autoimună. Aceea prin care îmi pedepseam soţul, dar, mai cu seamă, pe mine. Consecinţa bolii: nu mai puteam avea copii. Un copil mi-ar fi satisfăcut nevoia de îmbrăţişare. Printre multe alte nevoi… Am refuzat şansa asta pentru că încercările mele de până atunci de a beneficia de miracolul îmbrăţişării au eşuat. Pentru mine era clar că nu meritam!

Acum cred că merit.

M-am îndrăgostit. Nu de un bărbat, ci de îmbrăţişarea lui. Semăna izbitor cu a mamei. Adică era adevărată. Pe el am ajuns sa îl iubesc. De frică să nu pierd ceea ce, în sfârşit, am obţinut (iubire, atenţie, îmbrăţisare), am creat cu acest bărbat o relaţie bazată pe dependenţă. Şi uite aşa nu laşi o iubire să se manifeste! Prin urmare, am purces să fac al treilea modul al softului: distrugerea iubirii. A fost un întreg calvar să fac asta. Pentru că iubirea e mai puternică decât orice program distructiv. Nu prea mi-a ieşit. Cum să îmi iasă?! Iubirea nu se bazează pe condiţionări între variabile aşa cum se bazează un soft. Iubirea e necondiţionată. Şi totuşi trebuia să distrug ceva… Am reuşit s-o fac. Am distrus o relaţie de cuplu încă de când a început să se contureze. Acum nu mai avem o relaţie de cuplu, iar eu am refuzat să văd asta. Corpul? Ascultător! A treia boală autoimună. La ochi. Iubeam acest bărbat „ca pe ochii din cap” şi distrugerea relaţiei sau lupta împotriva iubirii, adică lupta, în primul rând, împotriva mea, îmi făcea în suflet rană după rană. Răni sângerânde. Aşa arată ochii mei atunci când boala se manifestă, atunci când refuz să văd ceva. Însângeraţi. Că doar „ochii sunt oglinda sufletului”, nu-i aşa?! Şi ochii sunt pentru a vedea!Acum nu mai avem o relaţie de cuplu, dar avem o relaţie frumoasă. Asta pentru că iubirea nu vine şi pleacă, ea există pur şi simplu şi dintotdeauna. Asta înseamnă lispa condiţiilor şi a limitărilor sau renunţarea la ele! Înseamnă iubire!

Acum ştiu şi pot să iubesc.

În tot acest timp, am făcut şcoli după şcoli şi o carieră într-un domeniu ales de mama mea, nu de mine. De fapt, nu pot spune că am făcut carieră. Nu am avut suficientă încredere în mine ca să o fac. Cum să am încredere în mine să fac ceea ce nu mă defineşte?! Însă, pe unde am lucrat, am dat tot ce am putut ca să-mi fac bine munca. Aşa am obţinut atenţie, apreciere şi chiar îmbrăţişări. Munceam mult şi bine şi îmi alegeam munci care mi se potriveau din ce în ce mai puţin. Deci tot la programul de autodistrugere lucram! Diagnostic: oboseală cronică. Finuţ spus, zic eu. De fapt, eu eram făcută praf. Psihic şi fizic. Nu mai aveam nicio motivaţie pe care să o conştientizez. Nici softul, propria mea creaţie, nu mă mai motiva. Ce ţi-e şi cu programele astea! Se perimează sub semnul evoluţiei! Acesta e un adevăr care încurajează!
Şi totuşi mai aveam o motivaţie. Una din aia pe care iniţial nu o conştientizezi, dar o simţi. Vine, pur şi simplu, din tine. Unica motivaţie reală: eu însămi! Asta e prima lecţie importantă pe care am învăţat-o: motivaţia adevarată e doar în noi înşine! Ceea ce e în exterior ne poate susţine motivaţia prin iubire, empatie şi lecţii. Aşa am ales să urmez calea dezvoltării personale. Un proces de reconstrucţie a resurselor pe care mi le-am distrus singură sau pe care le-am ignorat. Aveam şi am nevoie de acest proces pentru a-mi crea şi dezvolta un nou soft. Un program de autocunoaştere, evoluţie şi manifestare cu bucurie a cine şi ceea ce sunt. Cum să creezi un program constructiv când tu ştii atât de bine să te autodistrugi? Cu iubire, cunoaştere şi blândeţe! Acestea sunt resursele pe care le-am recăpătat. Şi din astea se nasc alte resurse: voinţa în acord cu Sinele şi disciplina. Astfel am creat primul modul al noului meu soft: cunoaştere şi atitudine. Pe propria-mi piele l-am creat. La propriu şi la figurat. Prima mea boală autoimună, cea de piele, nu se mai manifestă, iar urmele deja vizibile se estompează. Propriul corpul ascultă!

Îi sunt recunoscătoare corpului meu pentru că este conectat la tot ceea ce simt, gândesc şi fac. Îi sunt recunoscătoare că îmi respectă alegerile şi că prin tot ceea ce mi-a oferit până acum (inclusiv bolile) am învăţat ce am avut de învăţat şi am evoluat continuu. Am învăţat că merit iubire, am învăţat să iubesc şi să mă iubesc, am învăţat că cea mai importantă în viaţa mea sunt eu şi am învăţat să-mi fac conştient alegerile. Am învăţat că resursele sunt în mine, că pot să fac ce vreau cu ele şi că sunt responsabilă de propiile alegeri. Am învăţat să cred în mine ca un tot, adică spirit, minte şi corp deopotrivă. Acum este momentul în care aleg cu noua mea minte, adică aleg conştient că sunt sănătoasă în fiecare clipă a vieţii mele, iar alegerea mea este adevăr pentru corpul meu.

Sunt recunoscătoare tuturor experienţelor mele şi alegerilor pe care le-am făcut, cu tot cu oamenii lor, pentru că fără toate astea, fără toate lecţiile primite, fără comunicarea dintre mine şi corpul meu, nu aş fi fost aici şi acum. Eu, plăsmuită de Creator şi de toate astea, astăzi ştiu şi pot să-mi ascult Sinele şi să-mi construiesc mintea pe placul Sinelui meu. Conştient! Sănătos! Iar corpul mă ascultă dintotdeauna. Asta înseamnă să trăieşti în armonie!

Am „uitat” să spun că noul meu soft se intitulează „eu sunt”. Cred că e singura denumire reprezentativă pentru un program care nu se perimează sub semnul evoluţiei, ci se desăvârşeşte prin evoluţie. Aşa, pur şi simplu! Iar formula magică pe care se bazează noul soft este: sunt aşa cum vreau să fiu în fiecare moment al vieţii mele. Acesta este un adevăr care responsabilizează! Într-o minte nouă!

Guest post by Andrușca

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

Îți amintești?

Și poate că și tu ai vrea altceva, dar ce dracu’ o să zică mă-ta şi vecina de la parter dacă-l laşi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,888 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro