Limite şi înţelegeri ale sufletului

Adrian Ţiglea

22 November 2017

Adrian ŢigleaÎn dimineaţa în care a murit Tatăl, sufletul îmi poposise de ceva vreme în sinea lăturalnică a Mănăstirii. Sihăstrie primitoare şi mai cu seamă boemă pentru noi, cei care nu îmbrăcaserăm, încă, straiele de rasofor, fiiindu-ne, astfel, permise, încă, răstălmăciri personale în dialogul intim cu Dumnezeu. Câtă vreme trăisem în afara Mănăstirii, imaginaţia mea călătoare desenase în sufletul meu infinite schisme ale fanteziei. Cel mai des, îmi apărea în minte tabloul unui Mântuitor care se ruga în cor cu monahii, a unui Dumnezeu care, El Însuşi, se trezea în ceasul umbros al nopţii, spre a lua parte, pe jumătate somnoros, la slujba de noapte, în lunga călătorie spre Miezonoptică. Pe Dumnezeu îl întâlneam, uneori, chiar în Bucureşti, în pasul lung al străzii care deversa, în buza dimineţii, roiul de călători. Oamenii aveau impresia că ei înşişi se sporesc spre lucruşoarele zilnice ale existenţei, când, de fapt, Dumnezeu era cel care, printr-o determinare de neînţeles pentru mintea omenească, îi pregătea, pe fiecare în parte, încă din vremea adâncă a somnului, pentru marile bătălii de purtat şi speranţe de închinat vieţii de peste zi. De erai atent, zăreai, în mersul tău domol, rămăşiţele mângâierii Lui din vremea somnului, întipărite precum razele de ceară ale soarelui în amurg, peste chipurile mai curând somnatice ale trecătorilor. Cine, dacă nu Dumnezeu Însuşi, se grăbea să dea o noimă întâmplărilor de peste zi, închegând contracte juridice, punând umărul la înălţarea unei construcţii somptuoase sau apropiindu-se cu umerii Săi puternici şi rezemându-se de zidurile unei case, sporindu-i astfel demolarea. Dumnezeu Însuşi sosea, cu atenţia sa înamorată, spre a locui în mintea celor care, în ziua respectivă, urmau să ia decizii fundamentale pentru destinul lor, hotărâri inspirate graţie suflului divin.

dumnezeu 2

Învăluit în mantia Toamnei, Dumnezeu trecuse cu rondul de noapte al ploii peste natură, aducând copacilor şi parcurilor capitalei glăsuirea de om înţelept a toamnei. În pofida înţelegerii mărunte a oamenilor, Dumnezeu nu locuia numai între zidurile afumate ale Mănăstirii, dar, de veacuri cărora li se pierduse socoteala, El era prezent, in spiritu, în cea din urmă zare a lumii, în mărunta dejdiocare cotidiană a vieţii, ajutând fiecare suflet, de om, de animal, de pasăre, de plantă sau de aiurea, să poarte roada cea bună a existenţei.

În dimineaţa în care Tatăl se va fi înrudit cu odihna sufletului, în Mănăstire se durau muncile obişnuite. De cu seară, avusesem întâlnirea tradiţională cu Părintele, întru buna intimitate a Domnului care ne pusese pe buze încurajările de taină şi vorbele de bunătate şi blândeţe, spre a ne înfrăţi şi mai mult. Astfel îmi imaginasem eu Mănăstirea, un lan de grâu al Prieteniei afective, o zare a îndemnului de a lua la respirat cu demnitate şi bărbăţie viaţa, atunci când nimic nu mai părea să motiveze sufletul în adăstarea sa la umbra vieţii.

În dimineaţa în care Tatăl s-a lăsat sedus de duhul albastru al Veşniciei, mă gândeam la rosturile frânte ale iubirilor care ar fi putut să prindă cheag în trupul şi în inima mea, dar se vor fi spulberat din pricina limitelor sufleteşti ale domniţelor care se rătăciseră pe drumul lungul întins între sufletul meu şi fiinţa lor sarafană. Aici, în inima de lemn crucificat a Mănăstirii, întrezăream vocaţie iertării lor, a femeilor pe care le voi fi iubit cu inima şi care, în iureşul suav al vieţii, se vor fi lăsat pătrunse de duhul veacului acestuia, care îndeamnă la exces, devenire-cu-orice-preţ şi poftă hulpavă după plăceri şi bunuri. Mă retrăsesem, o vreme, în îmbrăţişarea aspră, rece şi nepricepută într-ale afectivităţii, a Mănăstirii, luând parte la slujbele ei reci şi neprihănite, spre a desluşi în libertate tainele sufletului omenesc, limitele şi neînţelegerile sale.

Aici, la Mănăstire, Lacrima desluşirii naturii omeneşti şi a iertării robiei sale emoţionale pare a fi mai curată, nu pentru că mohanii ar purta în eu suflete de aur platnice, dar pentru că şi-au dezlegat sufletul de patimile sexualităţii care, de veacuri, poartă omenirea şi sufletul personal al omului în rătăciri, gâlceavă, durere, chin şi discordie vecină cu genocidul.

În dimineaţa în care Tatăl meu s-a împăcat cu Cerul, lăsându-se răpit din lumea celor vii, am înţeles că viaţa omului este, ea însăşi, o mănăstire, iar noi, unii mai mult, alţii mai puţin, potrivit limitelor şi înţelegerilor noastre sufleteşti, închipuim peceţi ale veşniciei.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Tată, eu nu mă mai grăbesc…

Te iubesc, dar nu pot cu tine

F*te și nu cerceta!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
765 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro