“Literatura mi-e amantă” – Cehov

Clara Pop

15 July 2013

Medic de formaţie, profesie pe care o numea de altfel „soţia lui legitimă”, Anton Pavlovici Cehov e considerat azi unul dintre cei mai mari scriitori umanişti din istoria literaturii moderne.

Născut pe 17 ianuarie 1860 (29 ianuarie după calendarul pe stil nou) la Taganrog, un oraş de la Marea Azov, Cehov a fost al treilea din cei şase copii ai lui Pavel, un băcan, şi ai Evgheniei. Scriitorul avea să mărturisească peste ani că el şi fraţii lui au primit talentul de la tată, dar sufletul de la mamă. Extrem de afectat de fanatismul religios al tatălui, care acasă îşi abuza familia, Cehov a găsit în acest părinte dur inspiraţia pentru personajele care vor ilustra în opera sa ipocrizia umană. Una dintre primele lui scrieri din adolescenţă se intitula sugestiv „Orfan de tată”, numai că tânărul Cehov a distrus-o. Mai mult, cuvântul pe care l-a folosit pentru a-şi descrie copilăria a fost „suferinţă” şi, poate tocmai de aceea, la maturitate s-a declarat ateu.

Literatura, o modalitate de a-şi întreţine familia

După ce a acumulat atât de multe datorii încât risca să ajungă la închisoare, tatăl lui Cehov a fugit la Moscova, unde fiii cei mari studiau la universitate, iar după ce şi-au pierdut şi casa din cauza unui birocrat care a pozat în prieten, restul familiei a luat drumul Moscovei. Această primă criză din viaţa lui a fost, se pare, inspiraţia din spatele „Livezii cu vişini”. Nevoit să se întreţină singur în şcoală, Cehov a dat meditaţii şi, atunci când a început studiile de medicină, tot din motive financiare, a publicat texte în reviste umoristice sub pseudonimele „Antoşa Cehonte”, „Fratele fratelui meu” şi „Omul fără splină”. Şi-a câştigat rapid o reputaţie de scriitor satiric, iar în 1882 scria pentru Oskolki, deţinută de unul dintre cei mai cunoscuţi editori de la acea vreme. Nici doi ani târziu, cu diploma de medic în buzunar, Cehov nu s-a oprit din scris. Nu câştiga destul ca medic şi trata mulţi săraci fără să le ia vreun ban, aşa că a continuat să scrie. Iar din 1886 scria pentru „Timpuri noi” (Novoe Vremia), deţinută de un magnat milionar care îi oferea dublul sumei câştigate până atunci. Este vorba despre Alexei Suvorin, care i-a devenit apoi prieten pe viaţă. Remarcat deja în cercurile literare, Cehov a fost sfătuit de Dmitri Grigorovici, un scriitor rus apreciat la acea vreme, să încetinească ritmul şi să se concentreze asupra literaturii calitative, nu cantitative: „Ai un talent adevărat – un talent care te plasează în rândurile dintâi ale scriitorilor din noua generaţie”. Asta l-a ambiţionat, iar tânărul de 26 de ani a început să lucreze la o colecţie de povestiri, a abordat teme mai serioase (foametea, abandonul sau remuşcarea) şi în scurt timp avea să câştige curând prestigiosul premiu Puşkin.

În toamna lui 1887, directorul teatrului Korsh l-a angajat pe Cehov să scrie o piesă de teatru. În doar două săptămâni a apărut „Ivanov”, jucată cu succes şi azi. Deşi autorul a descris procesul creativ drept unul „revoltător” şi într-o scrisoare adresată fratelui său, Alexandru, a ironizat haosul din timpul producţiei, piesa a avut un mare succes de la premieră. Tot din această perioadă e cunoscută şi celebra tehnică „pistolul lui Cehov”, notată de Ilia Gurliand după o conversaţie cu scriitorul: Dacă în actul I apare un pistol, atunci în actul IV cineva trebuie să fie împuşcat

Cehov şi puşcăriaşii

După moartea fratelui său Alexandru, deşi depresiv şi bolnav, Cehov a plecat într-o călătorie în Orientul Îndepărtat al Rusiei, pe insula Sahalin, unde a petrecut trei luni intervievând mii de puşcăriaţi. A descris ulterior experienţa petrecută cu oamenii de acolo în cartea documentară „Insula Sahalin”, iar corespondenţa din acea perioadă este una dintre cele mai valoroase dintre operele sale. Concluzia la care a ajuns Cehov după acest demers? Actele de caritate şi cotizaţiile nu sunt soluţia la problema condamnaţilor, pentru că guvernul are datoria de a asigura un tratament uman inclusiv pentru cei condamnaţi. Scriitorul a criticat incompetenţa oficialilor, productivitatea scăzută a muncii şi, peste ani, avea să fie citat de Soljeniţîn în „Arhipeleagul Gulag” în privinţa deteriorării condiţiilor de viaţă a celor pedepsiţi în gulaguri, comparaţi cu cei din katorgile ţariste.

După ce a cumpărat moşia Melikovo, la 60 de km sud de Moscova, Cehov a trăit acolo cu familia lui timp de 7 ani, până în 1899. „E plăcut să fii nobil”, glumea el cu prietenii, dar asta nu înseamnă că nu şi-a luat responsabilităţile în serios. Cât timp a stat la moşie a organizat o campanie de ajutoare pentru victimele foametei şi epidemiei de holeră din 1892, a construit trei şcoli, o clinică medicală şi i-a ajutat pe ţăranii bolnavi fără să le ceară plată pentru serviciile medicale. Acolo a scris şi „Pescăruşul”, numai că premiera din 1896 a fost un fiasco ce l-a marcat atât de tare încât aproape că şi-a dorit să renunţe la teatru. Din fericire a fost convins să mai acorde o şansă piesei şi să o monteze la Moscova, nu la Sankt Petersburg şi aşa a apărut „Unchiul Vanea”. Diagnosticat cu tuberculoză în 1897, boală de care era conştient că suferă de mulţi ani, s-a mutat la Ialta. Scria deja greu, iar „Trei surori” şi „Livada de vişini” i-au luat fiecare câte un an.

Deşi nu a visat niciodată la însurătoare, s-a căsătorit cu Olga Knipper, o actriţă pe care a cunoscut-o în timpul repetiţiilor la „Pescăruşul”, pe 25 mai 1901. N-a fost neapărat vorba de o dragoste furtunoasă: după ce s-a împrietenit cu Maria, soţia scriitorului, actriţa a căpătat încredere şi a început să îl preseze pe Cehov să o ia de nevastă. Şi, cu toate că nu demult Cehov îi scria unui prieten că nu vedea niciun motiv să se însoare şi că lui i-ar trebui o soţie care, „ca luna de pe cer, să nu apară pe cer în fiecare zi”, asta s-a şi întâmplat. Cuvintele s-au dovedit a fi profetice pentru că el a trăit la Ialta, iar Olga la Moscova. Tot mai grav bolnav, Cehov a plecat în 1904, la băi în Germania, de unde le scria apropiaţilor că se simte mai bine. Din corespondenţa lui nu reiese că ar fi crezut că sfârşitul se apropie, iar în ultima lui scrisoare a abordat un subiect destul de frivol: se plângea de felul în care se îmbracă nemţoaicele. Mai mult, cu câteva luni înainte de a muri, Cehov i-a spus scriitorului Ivan Bunin că el crede că oamenii îl vor mai citi doar 7 ani. Întrebat de ce şapte, a glumit spunând că poate şapte şi jumătate şi că nu e prea rău. Destul de modest, cu greu şi-ar fi putut imagina faima postumă sau ovaţiile pe care le-a primit piesa „Livada de vişini” în anul de după moartea sa. Sau cele de astăzi, de pe marile scene ale lumii, unde piesele lui sunt şi acum cap de afiş.

Cehov s-a stins pe 15 iulie 1904, la Badenweiler, în Germania.



Citiţi şi

Cum este viața?

Tot ce nu știai despre actorul Mihai Călin

Iubeşte-o, mă, tâmpitule…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,247 views

Your tuppence

  1. Dragostea la bărbat | Catchy / 29 October 2013 13:12

    […] cerți, îi mai faci observație, iarăși pentru că îți pasă de ea. Nu e critică de dragul criticii, ci e efectul faptului că nu ți-e deloc indiferentă. Ba din […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro