Look how they shine for you

Anda Docea

2 July 2014

Anda DoceaCând am decis s-o văd pe Claudia, luna iulie ajunsese pe la mijloc. În oraşul de provincie dintre dealuri, nopţile de vară erau calde, dar nu sufocante. Noi ne bucuram de vacanţă de vreo lună. Amânasem momentul întâlnirii din motive stupide. Adevărul este că nu fusesem niciodată prietene. Nu împărţeam cortul la munte sau covrigii în pauză, n-aveam aceleaşi preferinţe cinematografice sau masculine. Eram două adolescente de 16 ani, una blondă, cu pistrui şi sâsâită, cealaltă înaltă, slăbănoagă şi nedrept de bolnavă.

Nu a părut prea surprinsă să mă vadă, nici rău nu arăta. Era tot ea, poate cam trasă la faţă şi mai lentă în mişcări. Am vorbit puţin despre finalul anului şcolar, pe care ea nu-l prinsese, despre excursia din care lipsise şi despre teme de vacanţă. A privit dezamăgită bomboanele de ciocolată pe care i le dusesem şi a concluzionat că nu mă pricep deloc la dulciuri. Apoi a lipsit preţ de două-trei minute şi s-a întors cu un rucsac în spate. “Noi ieşim!”, a anunţat-o pe mama ei, care ne privea din uşă. O femeie drăguţă, roşcată, cu un aer trist. Mama Claudiei avea vârsta mea de acum. Dar, pe vremea aceea, pentru noi, 35-40 de ani era un interval plasat la o margine de lume, unde nu ne imaginam vreodată a fi.

Când am ajuns în parc, se înserase de-a binelea, cu cer generos în stele. Ne-am aşezat direct pe iarba grasă. Claudia a scos din rucsac un tort de îngheţată (ciocolată cu fistic) parţial topit şi două linguri bombate de supă. Până l-am dat gata ne-am tot uitat la boltă. O stea a căzut la un moment dat, fără grabă. Claudia a zâmbit. “De ce s-o spune că, dacă undeva moare un om, cade o stea? Eu cred taman invers. Că, pentru fiecare om care nu mai e, o stea se înalţă şi străluceşte de acolo. Mii şi mii şi mii de stele.”

shine

În noaptea cu pricina ne-au încăput toate visele. Ce rochie vom avea la balul de absolvire, la ce facultate vom merge, câte ţări vom vedea, cu cine ne vom mărita, cum îi va chema pe copiii noştri, ce sporturi vor face ei. Cum vom învăţa să avem curaj, răbdare şi timp. Şi, mai ales, cum vom rămâne fane Nirvana pentru totdeauna.

De câte ori luna iulie ajunge pe la mijloc şi, în oraşul de provincie dintre dealuri, serile de vară sunt calde, deloc sufocante, mă gândesc la Claudia. Intervalul de vârstă pe care-l credeam la margine de lume a devenit extrem de palpabil, iar visele nu ştiu dacă mai pot umple o noapte întreagă. I-aş povesti că lucrurile despre care credeam noi că vin de la sine n-au prea făcut-o. Că, de fapt, nimic nu “ţi se întâmplă” fără luptă şi fără să-ţi doreşti tare, mai tare decât alţii. Că oamenii acţionează după cum sunt construiţi şi te pot dezamăgi, uneori de mai multe ori. Că mai ascult încă Nirvana, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să am curaj, răbdare şi timp. Şi uneori uit că cea mai mare fericire din lume este să fii sănătos.

În noaptea după care în cerul meu a mai urcat o stea, o prietenă din copilărie m-a învăţat că ideile bune n-au cum să nu-ţi vină în timp ce mănânci, cu lingura bombată de supă, un tort de îngheţată, uitându-te obligatoriu în sus. Când îmi simt sufletul greu, pornesc de acolo.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Nu mai avem timp nici să ne minunăm, nici să așteptăm, nici să iubim

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
980 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro