Luca Dotti despre mama sa, Audrey Hepburn

Mihaela Cârlan

6 August 2013

Jurnalista Corina Stoica face niște interviuri senzaționale, exclusivități pentru România, pe care le publică în propria-i revistă online care se cheamă, simplu, La Revista. Nu o dezarmează nici celebritatea intervievaților, nici distanța sau timpul care o despart de ei de cele mai multe ori. Astăzi, l-am ales pe ultimul, dar nu cel din urmă, acordat Corinei de unul dintre cei doi fii ai actriței Audrey Hepburn, Luca Dotti, la 20 de ani de când “s-a mutat într-o stea”. Lectură bună! Mulțumim, Corina.

Audrey Hepburn și fiul său, Luca Dotti, acasă la prietena actriței Connie Wald; 1985, Beverly Hills, California; fotografie de Camilla McGrath

Cum a fost copilăria ta?

Am avut o copilărie foarte normală și fericită, iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc mamei mele. Când ești copil, ți se pare că e firesc să fie așa, dar pe măsură ce am crescut, am înțeles mai bine rolul mamei mele în a păstra această normalitate, fără să provoace agitația care de regulă există la Hollywood în viața celebrităților. Sunt atâtea povești pe care le auzi astăzi, despre cum viețile starurilor sunt speciale în atât de multe feluri. Ele trăiesc într-un mod deosebit – ori izolate, ori cu drame… Eu am avut o copilărie foarte normală, între Roma – pentru că tatăl meu era italian – și Elveția, unde aveam o casă în provincie. Și îi sunt foarte recunoscător mamei mele pentru asta.

Într-adevăr, sună neobișnuit, pentru că atunci când te-ai născut tu, la începutul anilor ’70, Audrey Hepburn era deja celebră.

Da, dar asta are mare legătură cu educația ei; niciodată nu s-a considerat un star și își privea cariera în actorie ca pe o slujbă. Nu și-a scris biografia pentru că, spunea: Am o viață foarte plictisitoare. Și cred că asta e bine. Astăzi, multe celebrități promovează o viață extremă – diete extreme, sporturi extreme, modă sau cheltuieli extreme… Deci, cred că e un lucru bun că a avut o viață liniștită. Cariera o trata ca și cum s-ar fi dus la fabrică în fiecare dimineață. Se considera foarte norocoasă să lucreze cu atâția oameni talentați – nu doar actori și regizori, ci și coafeze și machieuze. Dar în final, spunea că ea mergea la serviciu.

Deci niciodată nu ai avut sentimentul că trăiai alături de o vedetă?

Deloc. Mi-a luat multă vreme să înțeleg că mama mea era o vedetă, pentru că nu se purta ca una, nu a spus vreodată cuiva ca era o vedetă. Avea un comportament foarte natural. Acum, că am 43 de ani, înțeleg că asta este o modalitate de a-ți păstra echilibrul: rămâi credincios ție însuți și poartă-te normal.

Marea ei dorință era să aibă o familie și să crească copii. A avut parte de o educație bună și cred că a învățat asta acasă. Nu era o femeie a exceselor. Astăzi, ceea ce vedem despre celebrități în mass-media este fie că sunt foarte retrase, fie sunt prea mult în lumina reflectoarelor; pare atât de dificil pentru ele să ajungă la un echilibru. Mama mereu a încercat să aibă o viață normală, și asta și-a dorit și pentru copiii ei.

Crezi că stilul ei de viață are de a face și cu faptul că presa era altfel în acea perioadă?

Ai dreptate, este și ăsta un motiv. Comparativ cu zilele noastre, lucrurile erau mult mai clare atunci. Azi oricine e un idol. Bineînțeles, și atunci erau staruri care apăreau foarte mult în presă. Marilyn Monroe, James Dean, Elizabeth Tayor au avut vieți dramatice, cu povești despre căsătorii și divorțuri; era multă controversă în jurul lor. Marilyn Monroe și James Dean au murit foarte tineri, în circumstanțe tragice. Dar mama mea a rămas și nu avea o viață atât de interesantă despre care să se vorbească. E interesant că imaginea ei a crescut după ce a murit, și continuă să crească acum, că nu mai e în viață.

Dar, mai ales, are de a face cu felul în care ea și-a trăit viața: fiind prezentă la Hollywood, dar în același timp, trăind în Italia și Elveția, mergând la magazine, făcând lucruri normale. Sigur, paparazzi erau mereu prin preajmă, presa scria povești, dar de multe ori trebuia să le inventeze, pentru că ele nu existau. Știi, treaba jurnaliștilor e să găsească ceva în neregulă. Credeau că dacă nu trăia o viață strălucitoare, era deprimată. Dar ea avea o viață de familie fericită, ceea ce era mult mai important pentru ea decât cariera. În anii ’60, a luat o pauză de actorie ca să-l crească pe fratele meu (n.r. Sean Hepburn Ferrer, fiul actriței cu primul ei soț, actorul Mel Ferrer). Iar apoi a rămas acasă ca să mă crească pe mine.

Și știu că în perioada aceea, locul ei preferat era casa pe care o cumpărase lângă Geneva, numită La Paisible (n.r. Locul liniștit)…

Exact. M-am născut în Elveția, în casa aceea, și mi-am petrecut mult timp acolo. Unul dintre motivele pentru care și-a dorit o casă acolo avea rădăcini în drama pe care a trăit-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – pierderea casei, a multor prieteni și rude. În acele vremuri, timp de câțiva ani, au suferit mult din cauza lipsei de mâncare. Îi plăcea Elveția pentru multe motive, dar principalul era că această țară a reușit, cumva, să rămână neutră în timpul războaielor. Era speriată de război – nu pentru ea, ci mai degrabă pentru familia ei și, mai ales, pentru copii.

Apoi, mereu și-a dorit mai mult decât o casă la țară, și-a dorit o fermă adevărată, unde să poată să-și crească singură fructe și legume. Nu doar din motive ce țineau de sănătate sau de gătit, dar psihologic vorbind, știa că în caz de război, avea propria ei mâncare în grădină. A suferit teribil de foame; în timpul războiului, mama ei îi spunea să-și umple stomacul cu apă, să citească și să deseneze, ca să uite de foame. E greu de imaginat, dar mi-a spus că, uneori, nu aveau ce mânca zile întregi…

Ce altceva o făcea să se simtă bine în Elveția?

Felul în care o tratau, pe ea și pe alți musafiri în țara lor. Oamenii acolo sunt foarte discreți, au această filosofie de a nu-și afișa bogăția într-o manieră agresivă, iar asta i-a ușurat viața mamei foarte mult. Muncise mult și a luat o pauză în carieră, iar La Paisible era locul ei liniștit. Avea prieteni foarte buni la Hollywood, dar nu-și trăia viața în stilul holllywoodian obișnuit, nu avea această atitudine.

Iar asta se lega de faptul că nu se considera un star, așa cum ai spus.

Da, are legătură cu felul în care te percepi. Ea niciodată nu s-a considerat nici star, nici o actriță atât de bună. Era mereu foarte precaută și obișnuia să spună: Nu știu de ce mă aleg pe mine pentru roluri, nu sunt chiar atât de talentată. Avea o admirație profundă pentru toți partenerii ei de filmări – Cary Grant, Peter O’Toole, Fred Astaire. Dar considera actoria doar un job. Spunea: Asta e munca mea, e oportunitatea mea, trebuie să studiez și să dau tot ce am mai bun. Mereu a crezut că persoanele alături de care lucra erau motivul pentru care și ea era apreciată. Nu-i trecea prin minte să meargă pe platoul de filmare și să se poarte ca un geniu. Dimpotrivă. Dar, din nou spun, aceasta este influența felului în care a fost crescută de bunica mea (n.r. baronesa Ella van Heemstra). Era o femeie foarte strictă, de modă veche; foarte „internațională”, foarte deschisă, dar din punctul ei de vedere, scena de la Hollywood era cam înșelătoare. Era puțin scandalos să fii parte din lumea filmelor. Sigur că a fost încântată că fiica ei a devenit o stea, dar în același timp, a influențat-o cu această mentalitate conservatoare, pe care mama mea a păstrat-o mereu. Așa că a devenit foarte conștientă de șansa ei extraordinară, căci așa privea actoria, de a putea lucra cu actori, regizori și designeri fantastici. Mereu spunea: Am fost atât de norocoasă să fiu persoana potrivită, la locul și momentul potrivit! Dar nu avea o atitudine de star; acesta este principalul motiv pentru care oamenii încă se identifică cu ea. Mama mea este un anti-star în multe privințe.

Nu avea trăsături senzuale, ca Marilyn Monroe, așa că se asemăna mai mult cu toate fetele care trecurseră prin război. Iar prin rolurile pe care le-a jucat a încercat mereu să aibă această abordare. Bineînțeles, până la Breakfast at Tiffany’s. Nu a vrut să joace acest rol, pentru că o vedea pe Holly Golightly ca fiind prea departe de ea. Și este un fapt cunoscut că însuși Truman Capote nu o voia pe mama pentru rol.

O voia pe Marilyn…

Exact, voia pe cineva în acel ton. Iar marele geniu a fost regizorul, Blake Edwards, care a reușit să le așeze, pe mama și pe Holly Golightly, într-un scenariu care era mult mai potrivit pentru mama, într-un fel. Și-apoi, a fost și moda, a fost o parte semnificativă a proiectului.

Mama ta colabora deja, de câțiva ani, cu Givenchy, nu-i așa?

Da, îl întâlnise pe Hubert de Givenchy înainte de Sabrina. Era un designer extraordinar, iar împreună au creat această fascinație pentru modă care durează până azi. E un lucru tare drăguț pe care l-a spus despre ea; când oamenii îl întrebau dacă era dificil să-i faci pe plac lui Audrey, spunea: Nu, a fost cea mai bună clientă pe care am avut-o vreodată. Mama se ducea la atelierul lui și își alegea câte ceva din colecțiile sale, fără să facă vreo comandă specială înainte. Și întotdeauna simplifica designul hainelor; dacă erau prea multe elemente decorative, flori sau paiete sau mărgele, le îndepărta. Cred că era influența educației sale protestante. Și încă ceva: aprecia luxul adevărat, care era diferit în vremea ei. Astăzi, luxul înseamnă să cheltuiești bani pe toate aceste branduri mari pe care lumea vrea să le aibă. Dar mama spunea: În tinerețea mea, luxul însemna să-ți poți cmpăra produse foarte bune. Așa că, dacă ai niște bani de cheltuit pe pantofi, cumpără-ți unii care vor rezista mulți ani. Și, dacă te uiți la unele dintre marile branduri, asta încearcă să facă acum – să revină la vechile lor valori și să le ofere oamenilor produse de calitate, care trec testul timpului.

Dacă ar fi să însumezi în câteva cuvinte filosofia mamei tale despre modă, cum ar suna?

E un lucru amuzant pe care obișnuia să-l spună despre stilul ei, și anume că se îmbrăca precum un gentleman englez. De regulă, un bărbat are două sau trei jachete care-i vin bine, nu are nevoie de atâta modă, să facă schimbări în fiecare zi. Aceasta era filosofia mamei mele în ce privește moda: când găsești ceva care-ți vine bine, rămâi cu asta. Nu o lua razna încercând să urmezi moda și cumpărând tot ce apare, ci mai degrabă rămâi credincios lucrurilor care ți se potrivesc cel mai bine.

Și asta a făcut pentru tot restul vieții.

Da. Mereu își dorea să se simtă confortabil. Când nu trebuia să meargă la un eveniment special, purta jeans și un tricou; eu așa mi-o amintesc. Văd deseori poze cu ea îmbrăcată foarte elegant, dar eu mi-o amintesc pe mama în jeans.

Așa am văzut-o si eu în multe dintre campaniile ei pentru UNICEF.

Da, se îmbrăca foarte simplu. Era femeie, îi plăcea să se îmbrace frumos, dar când călătorea pentru UNICEF, mergea în zone cu temperaturi ridicate, așa că trebuia să aibă un bagaj ușor și să se îmbrace lejer. Era o femeie foarte practică.

Restul interviului, încă două pagini pline cu lucruri inedite despre Audrey, îl găsiți aici.



Citiţi şi

Gorgiăs Inglănd

Bărbatul lipsit de bărbăţia asumării unei relaţii

Un dans


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
17,182 views

Your tuppence

  1. There’s something about Audrey – Catch 22 | Catchy / 27 December 2013 10:38

    […] vorbeşte despre iubire, sacrificiu şi durerea dulce-amăruie a amorului imposibil. Prinţesa Ann (Audrey Hepburn), a unei ţări europene al cărei nume însă nu-l aflăm, se află într-un turneu prin mai multe […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. De unde ni se trage cu copiii | Catchy / 24 October 2013 11:52

    […] 3. A fi excesiv de critic, obstrucţionând copilăria celui educat. […]

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro