Lucrurile bune se întâmplă atunci când nu eşti atent

Oana Dușmănescu

24 May 2013

Sau când dormi. Dar nu, azi mi-am propus să fiu optimistă. Trecând peste glumiţa din titlu, voiam să scriu aici, la Catchy, un adevăr pe care uneori nici nu-l bănuim. M-am săturat să fiu în gardă. Noţiunea de relaxare autentică îmi este atât de străină, singură am înstrăinat-o în ultimii ani. Şi nu e corect. Faţă de propriile noastre persoane – ne cresc gheare lungi de lynx pe tot corpul – şi faţă de alţii.

Să fii mereu cu volanul în mână nu e doar foarte monoton, ci şi extrem de primejdios. Senzaţia că tu le poţi face pe toate – cari sacoşe, aranjezi în acest timp la telefon grătarul din weekend, mintea îţi zboară la facturile pe care trebuie să le plăteşti şi încă 500 de gânduri care îţi intră în creier şi se amestecă furibund – nu te ajută, decât poate pe termen scurt.

Oamenii normali din jurul tău nu se dau în vânt după superoameni. Independenţii supremi care se descurcă şi dacă îi mutilezi, lent, dar sigur, cu o macetă şi o drujbă superperformantă în acelaşi timp, enervează. Şi mai ales independentele. Mie mi se pare că imaginea femeii business-mamă-sportivă amatoare-masterchef-wedding planner se apropie, yey, ce bucurie!, de un sfârşit glorios şi binemeritat.

Eu una ştiu că mă pot descurca la orice de una singură. Să găsesc străzi uitate de Dumnezeu fără GPS, să mă car cu un bagaj de o tonă după mine fără să-i simt prea tare greutatea, să mân un copil somnoros spre grădiniţă în timp ce eu însămi mor de somn, să strâng din dinţi o zi întreagă cu un pantof ucigaş în picior, să merg în şapte direcţii opuse zilnic, să mai şi muncesc când apuc, să nu sufăr, căci orgoliul e un peşte-piranha mort de foame, să păstrez relaţii, să îmi asum toate lucrurile care s-au inventat şi care nu s-au inventat.

Căci şi paranoia este o responsabilitate pe care cineva, de ce nu eu?, trebuie să o poarte cu demnitate în spinare.

La un singur lucru nu mă mai descurc. Nu mai ştiu să fiu vulnerabilă.

Mi-e teamă că dacă mă las puţin pe spate şi scap sacoşele din mână, vine un val mare, mă fură cu el, mă izbeşte de nişte stânci şi mă lasă acolo, în derivă. Că apoi nu o să-mi mai recapăt, orice aş face, luciul de om fără odihnă şi acoperişul bravurii, care e destul de trainic, pentru că are bază reală. Reală, doar că puţin greşită şi inumană. Reală, dar uneori născătoare de insule. Iar insulele au frumuseţea lor dacă te duci la ele, le vizitezi şi apoi te întorci acasă.

Nu, nu e dorinţa de a fi mereu regina controlului, de a sta la butoanele lumii. E dorinţa de a nu depinde de nimeni, care, de la ceva admirabil, se preschimbă la un anumit hotar într-un zid opac. Din atâtea trofee ale luptelor câştigate de unul singur ajungi să nu te mai vezi. Să te înmormântezi în invincibilitate şi independenţă.

Vreau să fiu vulnerabilă şi să mă împiedic, naibii, într-una din zilele astea. Să adorm pe drum, cu punga de cireşe risipite, brownian, pe caldarâm. 

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)   Trimite-ne textul pe office@catchy.ro



Citiţi şi

De ce intimidăm bărbații

Când el pleacă. De tot

Nu trebuie să explici nimănui de ce ai decis aşa

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,057 views

Your tuppence

  1. Ana Barton / 25 May 2013 11:37

    Oana,

    Tu eşti eu ori suntem siameze?

    Thumb up 2 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro