Lucsul la români

Ana Maria Lebădă

31 August 2010

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la felul în care este perceput și trăit luxul la (unii) români, îmi vine în minte coana Chirița cu-al ei “furculision.” Preluat și adaptat în fugă, pentru poză și fason, luxului i-a fost imprumutată, de cele mai multe ori, forma, fără ca persoanele în cauză să se preocupe prea mult de fond. Să vă povestesc ceva pentru a-i conferi problemei o trăsătură de penel mai accentuată:

Mă întorc pentru o vreme în orașul meu natal. În vestiarul sălii de aerobic, în timp ce mă îmbrac, două gospodine veritabile (dupa vorbă și veșmânt), îmi pun timpanele pe bigudiuri prin accentul regional puternic și prin subiectele abordate. Poluare fonică accentuată. Nu știu cum să-mi împachetez echipamentul mai repede și s-o șterg.

O săptămână mai târziu, pe-o terasă superbă în vârf de munte, mă regăsesc în compania a două dintre cuconetele de ghiveci din urbea-mi provincială. Pardon, vroiam să spun de vază. Din nou, o poluare fonică de exact aceeași natură cu cea prezentată. Mă ridic sub pretextul de-a face puțină mișcare și o iau la goană.

Diferența dintre cele două tipuri de femei? Prețul hainelor și contul din bancă. Atât. În rest, absolut nicio diferență de esență, doar una artificială, de nuanță. Lucs, domnule, ce să vezi…

Pe undeva, e și firesc. În România nu există o cultură a luxului. N-a avut nici de unde și nici când să se dezvolte. Trecutul istoric a împiedicat-o: valuri de migratori au făcut ravagii, Orientul și Occidentul s-au luptat frecvent și violent pe și pentru teritoriile-i bogate, a fost adesea feliată și împărțită între state ale căror puteri le depășeau cu mult pe ale sale, a tras sub jug otoman, a gustat și puțină monarhie, dar doar așa, în treacăt, apoi lovitura de grație: peste treizeci de ani de comunism, în care s-a încercat distrugerea și rescrierea identității sale naționale.

Iar comunismul, după cum bine se știe, s-a ocupat de nivelare, de uniformizare și de disoluția identității individuale pentru contopirea sa într-o identitate unitară. Producția de serie a stabilit nu doar tiparele industriale, ci și pe cele sociale. Toate premisele luxului – individualizare, stratificare, coroborare de status prin calitatea și unicitatea, sau măcar seria redusă, a elementelor ce compun stilul de viață – au fost astfel ucise din fașă. Este imposibil să vorbești despre o cultură a luxului într-o țară în care acesta era definit cel mai adesea printr-un kilogram în plus de zahăr, de ulei sau de banane.

Se poate vorbi despre o cultură a luxului, însă, în țările dezvoltate în care, de-a lungul istoriei, luxul a fost apanajul celor bogați, singurii care aveau acces la educație. Cultura a dat, astfel, în chip organic și firesc, naștere luxului, care nu era nimic altceva decât suma expresiilor sale materiale cele mai înalte. Arta s-a dezvoltat sub oblăduirea Puterii, pentru a-i servi drept recuzită simbolică și pentru a-i contura o identitate clară. În timp, la crème de la crème a societăților în cauză, dezvoltându-se și extinzându-se prin urmașii săi, a imprimat un anumit tip de percepție și de trăire a luxului, în forme rafinate și pline de substanță, ce constituie nervurile fine, chiar dacă pronunțate, ale unui stil de viată complet și complex.

În România, cei care-au profitat de accesul la educație din timpul comunismului au devenit și cei mai bine integrați în sistemul societății egalitare, fiind dezvățați forțat să gândească și obișnuiți să execute ordinele stabilite de alții. După căderea comunismului, cei care-au observat abundența resurselor proaspăt rămase fără stăpân au fost tocmai cei neatinși prea mult de Duhul Sfânt al educației. Nefiind obișnuiți să performeze sau să acționeze în virtutea unor valori, aceștia au preluat inițiativa și, dând din coate, au dat la o parte elitele debusolate, luând frișca de pe tort. “Ferciți cei săraci cu Duhul!” și-a dovedit tristul adevăr încă o dată…

Nu este de mirare atunci, că-n alfabetizarea lor limitată, luxul occidentului nou deschis a fost tradus prin lucsul provincial, c-un iz puternic balcanic. Frustrările acumulate-n timpul perioadei comuniste, în care din cauza lipsei de resurse și a (lipsei) calității personale n-au reușit să-și construiască o identitate respectabilă, au fost răscumpărate prin sume de bani direct proporționale cu complexul lor de inferioritate.

În perioada-n care-n țările cu o cultură a luxului acesta devenea tot mai mult un joc de subtilități și nuanțe, în România scăpătată, lucsul se scria negru pe alb, cu litere grosiere, de-o șchioapă. Pe măsură ce-n alte părți ale lumii, luxul tot mai conștient de noile schimbări sociale se transformă în simțul puternic, dar fin și discret  seulement pour le connaisseurs, la noi etichetele dădeau năvală, curgând strident nu doar din pungi, dar și din chiloți, fie-mi cu iertare. Țara formelor fără fond rămânea fidelă, astfel, macar acestei componente a identității sale naționale.

Totuși, România are în prezent 35.000 de persoane care câștigă mai mult de 100.000 de euro anual. Dincolo de ciocoii vechi încurcați prin lumea lucsului, societatea capitalistă de astăzi dă naștere unei noi generații de consumatori de lux. Anii care s-au scurs de la căderea cortinei de fier au permis accesul direct la teatrul global, ai cărui actori multinaționali își manifestă interesul de instruire a noilor generații. Binecuvântate de educație, acestea mai au încă posibilitatea de a readuce cultura în contextul luxului românesc și de a corecta, măcar pentru generațiile viitoare, greșelile de stil, ca să nu mai vorbim de cele de gramatică, cu care-a fost scrisă până acum povestea lucsului autohton.

Să fie acesta km 0,1 în crearea unei culturi a luxului românesc?

Citiţi şi

Ce vrea PSD. Amintiri din viitor

Tradiții și superstiții în Ajun de Bobotează

„Mă rog să dea Domnul într-o bună zi să devină teritoriul din Carpaţi buricul pământului şi atunci vom fi învingători”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,749 views

Your tuppence

  1. Vornicu / 6 September 2010 13:35

    Hehe, multa Dambovita se va scurge pe sub poduri pana si daca se va schimba la noi ceva…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Alexa / 1 September 2010 10:26

    Inca incerc sa ma opresc din chicotit, de la remarca Danei V. “Luxul romanesc nu are mai mult par la subrat decat alte luxuri”, foarte veridica, de altfel. Intreg articolul, nu face decat sa-mi reaminteasca inteligenta intrebare a profesorului meu :”Spune-mi, Alexa, ce mai este bun in scumpa noastra tara? Care este partea plina a paharului?”, iar singurul raspuns care mi-a colindat sinapsele a fost urmatorul:” Partea plina a paharului, este ca inca mai exista un pahar!”(sec) … Acum, am sa incerc sa traduc. Versiunea mea optimista, ca reactie la articol, ar fi: Hai sa ne bucuram, ca inca mai exista exemplare(inexplicabil de putine) a unei culturi de lux, chiar si in Romania. Poate vom gasi, cu timpul, o modalitate de a “imbolnavi” lumea cu acest “microb rar”(cultura de lux),care isi alege numai gazde perfecte.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Ana Maria Lebădă
    Ana-Maria Lebădă / 31 August 2010 23:05

    @ Dana V.: Într-adevăr, conceptul de “lux” diferă de la persoană la persoană, și da, ai dreptate, sensul pe care i-l dau eu diferă de al tău.

    Ceea ce am vrut să subliniez mai sus este tocmai faptul că, pentru români, luxul se învârte în jurul acestor coordonate pe care le-ai menționat și tu: opulență, excesiv. Mai mult decât să pun la zid, am încercat să explic de unde provine această percepție, repet, profund est-europeană (nu este caracteristică doar României, ci tuturor țărilor ce au făcut parte din blocul comunist și-acum au un acces diferit la resurse și etichete). Nu cred că putem fi acuzați că istoria nu ne-a permis să ne dezvoltăm altfel. Determinismul istoric e cel care e si noi n-avem nicio vină pentru asta. Scopul articolului nu e de a “pune la zid”, ci de a invita la conștientizare. Lucru esențial, mai ales pentru noile generații de consumatori care pot alege să facă lucrurile altfel.

    Pentru că în țările cu tradiție pe care le-ai surprins și portretizat mai sus foarte bine, luxul deja nu mai inseamnă doar opulență, mai ales în această perioadă de criză economică. Dincolo de teoriile și expertizele despre evoluția comportamentelor consumatorilor de lux din Occident – care afirmă că există modificări clare, ce includ grija pentru planetă (cu tot ceea ce implică ea) și-n care se remarcă și o anumită discreție în afișare, o anumită decență și subtilitate – am locuit timp de 5 luni în Belgia (timp în care am călătorit frecvent și în Olanda și Luxembourg) și am simțit pe propria-mi piele o diferență clară de mentalitate, fiind martora zilnică a unui comportament de cumpărare în schimbare. Etichetele nu mai sunt la vedere și nici risipa atât de pronunțată. Îi poți spune eleganță, dacă preferi, insa eleganta constituie, din punctul meu de vedere, doar un aspect.

    Eu prefer să văd în LUX un grad ridicat de conștientizare a celor în dicuție a faptului că, dincolo de clivajele sociale, facem cu toții parte din același ecosistem și prin urmare alegerile de consum ne afectează în mod egal. Pe lângă asta, mai consider că mințile cu pedigree realizează faptul că e de prost gust să afișezi mult prea mult când acum mass-media face să curgă imagini cu cei care au prea puțin. Poate e vorba de mai multă decență…

    Pe lângă asta, renunțarea la etichete poate fi și o nouă formă de snobism: într-o lume profund concurențială, în care accesul la succes și resurse este, cel puțin teoretic, egal pentru fiecare, capacitatea de a detecta dacă o haină/ un accesoriu/ o băutură este o anumită marcă/ are o anumită calitate, fără a-i pune eticheta la vedere, rămâne posibilă doar pentru “nasul” format de-o lungă experiență de consum. Poate că familiile “cu tradiție” vor să-și păstreze aura de unicitate în raport cu noii veniți “pe piață”…

    Mi se mai pare important să menționez că, în perioada în care am lucrat în Hawaii (3 luni, în vânzări), o doamnă care arăta cel mult ca făcând parte din clasa de mijloc, după haine, mi-a întins senină cartea de credit, fără să crâcnească, în momentul în care i-am spus că setul de cosmetice respectiv valora 1 000 de USD. Mi-a spus că stă în Hilton Village și-abia atunci am remarcat că, geanta ei simplă, neagră, aproape austeră, era “Coach”, spre deosebire de toate falsurile crem cu “C”-uri maro ce pendulau prin jur…Și e doar un exemplu din multe multe altele. Experiența acelui job, oamenii pe care i-am cunoscut, m-au ajutat să-mi schimb concepția conform căreia luxul înseamnă doar exces și opulență. Adevăratul lux e parțial diferit.

    În plus, deși foarte adevărate aspectele pe care le-ai surprins mai sus, eu cred că societatea a evoluat, depășind perioada în care, să spunem, ultimul împărat al dinastiei Shang se îmbăia, împreună cu consoarta sa, în lacul artificial pe care-l umpluse cu vin, în mijlocul pădurii împodobite cu frigărui și cârnați…

    Îți mulțumesc că ai punctat foarte bine niște aspecte pe care nu le-am reliefat poate îndeajuns (concepția românilor despre lux). Personal, nu mă grăbesc să-mbrățișez epigonismul. Perioada de timp petrecută în afara granițelor țării m-a făcut să-mi iubesc țara foarte mult și să încerc să o înțeleg. De unde și explicațiile istorice din articol.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. andreea grinci / 31 August 2010 21:56

    Adevarat grait-a tastatura ta in articolul de mai sus, dar sa-mi fie cu iertare, Romania postbelica a stiut ce inseamna luxul si bunul gust si cultura; dar cum nici o minune nu tine mai mult de 3 zile (in cazul nostru aproximativ 21 de ani de la sfarsitul celui de-al 2 lea Razboi Mondial si pana la inscaunarea iubitului nostru tovaras Nicolae Ceausescu),a venit perioada cea mai infloritoare din istoria Romaniei, recte comunismul si dupa cum prea bine ai subliniat si tu, adios individualitate, cultura si simt estetic si bun venit prostie, mediocritate, incompetenta, spirit de turma, uniformizare…si din pacate oamenii de calitate, cu simtul luxului, care au trait mereu inconjurati de el, cu o cultura deosebita si cu o educatie aleasa, care ne ar putea da clasa la orice ora din zi sau noapte sunt fie senili, fie morti…deci cred ca o sa ne ia ceva mai multa vreme pana sa ajungem din urma popoarele mai cizelate; asta bineinteles fara sa copiem, ci redescoperind ce altii inaintea noastra au stiut destul de bine

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  5. Dana V. / 31 August 2010 18:39

    Bun, intrebare: exista lux in afara opulentei? Si aici nu ma refer la Romania. Sa ne uitam in spate, la doua imperii pentru care luxul a fost un fir rosu al existentei si pe care nu il poti scoate din sfera frivolului decat printr-un romantism suav: Cel Roman si cel Otoman. Comodus omora cu pumnalul un tigru in fiecare dimineata. Otomanii calatoreau la razboi cu saci de cafea printre arme. Sa nu mai vorbim de asternuturi cusute in aur.

    Sau daca vrei, luxul chinezesc. Chinezii se scaldau in lux cand europenii inca foloseau piperul pe post de moneda cu valoare imensa. Sau isi ingropau imparatii cu cai si neveste in viata. Luxul a fost intodeauna frivol si opulent. Sa ne uitam la Rusia. Ivan cel Groaznic ungea femei cu frisca si miere si apoi se infrupta din ele cand tara vibra de frig si boala.
    Dex-ul ne spune printre altele ca luxul inseamna excesivitate si abundenta. Oare cand aceste doua atribute au putut fi incarnate intr-o norma a acceptabilului?

    Luxul romanesc nu are mai mult par la subrat decat alte luxuri. Probabil ti se pare mai bolnav pentru ca la noi contrastul dintre lux si “starea de normalitate” este obsesiv de mare. Probabil tu te referi la un soi de eleganta, nu la lux. Eu nu pot vedea luxul in afara frivolitatii abundentei si a risipei obsesive.

    Sau poate, ce am observat recent, exista un trend in a ne pune la zid cultura si tara dintr-un “epigonism” ciudat. Ne cunoastem bubele, stim, teoria formelor fara fond inca este valabila. Dar nu cred ca luxul este modalitatea de-a ne evidenta lipsa de igiena culturala.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  6. Ana Maria Lebădă
    Ana-Maria Lebădă / 31 August 2010 15:52

    Exista sanse ca profilul “Self-made man” venit cu atata putere din Occident, sa spele macar partial izul de parvenitism autohton din mentalitatea tinerilor generatii? Ce crezi?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  7. SonOfYouthfulness / 31 August 2010 15:36

    O schita elocventa a istoriei si conditiei luxului autohton. Imi place articolul, insa ultima intrebare ma face sa ma incrunt putin. 🙂
    In Romania, luxul inseamna parvenism si opulenta. Iar generatiile tinere sunt indoctrinate in spiritul parvenit.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro