M-ai zăpăcit

Cosmisian

8 December 2015

cosmisian„Sâmbăta aceasta e a ta. Mă poți întreba orice, dar folosește timpul cu înțelepciune pentru că știi, eu vin și îți sunt, dar plec fără să țin cont de așteptarea ta. Timpul ne trece atât de diferit.” Cuvinte! Cuvinte și o zi și-o noapte petrecute împreună. Apoi, o altă zi, o altă noapte, apoi o pauză de 15 ore, o pauză care mi-a năucit sufletul ce așteaptă. Mi-am spus că ai plecat iar, fără bagaj, fără cuvinte, fără notificări. Dar, ai revenit ca să îmi mai dai o șansă care să mă zăpăcească. Iar ai plecat. De atunci, de la ultima ta plecare, au trecut câțiva ani. Bine, recunosc! Doar câteva ore.

„Folosește acest timp cu înțelepciune. Mă poți întreba orice. Nu se știe când vei mai avea ocazia aceasta!” Nu ți-am spus că e a doua oară când îmi spui aceasta. Și tot a doua oară e și faptul că eu ți-am cerut doar zece minute, atât, zece minute în care am profitat din plin de ocazia pe care mi-ai oferit-o. Tu știi că sunt un bărbat deștept. Aveam câte o întrebare pentru fiecare răspuns pe care doreai să mi-l oferi. Dar tu mi-ai răspuns fără să te întreb, mi-ai confirmat fără să înclin spre necredință. Ai râs mult, spontan. Ai spus că tu râzi mult, că rar plângi, dar știam că te-ai simțit bine, până la gradul periculos de a mă plăcea.

cuplu

Ce am făcut eu în aceste zece minute în care puteam întreba orice? Te-am întrebat ce culoare au ochii tăi căprui? Nu, pentru că eu nu doar că știam că nu sunt căprui, eu vedeam deja din ei, prin ei, eu anticipam unde vei privi. Tu știai aceasta și erai neobosită în a mă face să te privesc în suflet. Mi-a plăcut. Ție la fel. Rama ochelarilor tăi mici m-a intimidat că am cuprins-o cu degete de ceasornicar. Așa am simțit când i-am îndepărtat, nu pentru că mă deranjau. Arăți atât de bine cu părul ușor ondulat, roșu ca frunzele pe lângă care am trecut. Ce nebună ai fost! Să prinzi tu ramură umedă, înstropită de noaptea ce mărginea cunoaștere fără cuvinte și, fără preaviz să te ascunzi până la confuzie cu roșul frunzelor ei. Știi cum mi-am dat seama unde se termină frunzele ce aveau culoarea părului tău? Ele erau muribunde, tu emanai cu viață, o viață care mi-a dezghețat și mie dorința de a te avea.

Nu aveam la dispoziție un parc unde să ne amețim plimbarea înfrigurată printre frunze tomnatice curioase ce cădeau ba înapoia noastră, ba înaintea noastră. Am preferat să nu facem aceasta. Eu știu de ce. Ne plăcea vocea. Eu pe a ta o plăceam, tu pe a mea. A mea blândă, cu spațiere între propoziții. Cât să te joci tu cu mine. A ta, agitată, dar senină ca ochii tăi. Când ți-am așezat părul pe după ureche, ți-ai mușcat buzele. Cred că nu ți-am așezat părul bine, iar tu ai oftat în inimă și ți-ai mușcat buzele. Nu am stat pe gânduri și ți-am așezat degetele pe chip și l-am mângâiat. Erai atât de fină. Mă mir și acum că mi-o ia inima din loc de fiecare dată când îți simt tenul cald.

Când m-am gândit la propunerea ta, am știut că nu vrei să spui nimic despre tine în acel fel. Ce femeie își dorește să răspundă la întrebări? Tu sigur nu. De ce ai spus aceasta, de ce m-ai întrebat? Pentru că doreai să fiu. Să îți fiu. Ne ofeream amândoi doar zece minute, ființă ce se înfiripa magic prin vârfuri de degete atinse întâmplător. Întâmplător și repetat. De fiecare dată a fost la fel. De ce vorbesc cu tine? Te întrebi și mă întrebi. La cât de pornit era să vorbim, credeam că îți pot spune toate motivele din lume, structurate în cel mai cuceritor fel, dar mi-am dat seama că motivul pentru care vorbeam era tocmai faptul că nu puteam spune de ce vorbesc cu tine. Pare superficial. Dar îți place. M-ai zăpăcit. Știam doar că ești. Ce putea oare depăși faptul că ești? Că îmi ești fără să îmi fii. Te cuibărești tot mai mult la pieptul meu și simți că ne prindem ființele tot mai intens într-un dans fără note muzicale.

Cele zece minute s-au scurs repede. Uneori mi-e ciudă rău că zece minute trec cam în câteva zile. Aș vrea să pot trage de timp, să te mai țin de mână încă un minut. Să te las să distrugi mitul bărbatului integru pe care alții l-au îndesat în CV-ul meu de om. Cel puțin cu tine sunt eu însumi. Zăpăcit. Nu doar că sunt eu însumi pierdut în timp ce mă regăsesc, dar sunt și încântat că îl par disperat să fim împreună. Ce poate să mă încânte mai mult decât momentele sublime în care mă tachinezi? De aceea îți ofer cafea. Și îți explic cum o fac să fie demențială. Și tu te joci cu mine, apoi îmi spui că nu bei cafea. Știu. Dar, să te văd că ai răbdare să explic ceva atât de simplu ca pregătitul cafelei mă face să par ignorant. Tu bei ceai. De care? Ceai! Ceai de și de… Cât de mult îmi place să-mi râzi. Mă face să respir direct de pe pieptul tău. Tu realizezi că m-ai zăpăcit?

Cosmisian



Citiţi şi

Unde dispar iubitele după căsătorie

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

De ce bărbații au nevoie de trei femei și nu doar de una

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,504 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro