Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

M-am pierdut atunci când te iubeam mai mult

25 July 2018

Ei, vezi, a trecut. Ne-am temut degeaba că nu se va întâmpla. Nici să ne iubim, nici să ne despărțim. Au trecut ceva ani de atunci, pe când nu credeam în vorba grecilor: „totul trece, totul curge”, panta rhei  pe limba lor. A trecut, și nu oricum. A lăsat niște dâre de cenușă fierbinte în urmă, ca la erupția unui vulcan temut, dar, la urma urmei, e cenușă. Nu, nu vom mai putea reînvia „luminoși din ea/Ca pasărea Phoenix”, cel puțin nu eu, care m-am stins între timp. M-am răcit, m-am stins, ca un meteorit căzut în Groapa Marianelor, știi tu, locul acela cel mai adânc de pe suprafața pământului. Nu e vorba că m-aș fi scufundat în mine însumi, că am ajuns să am revelații despre mine, despre conștiința și puterile mele, că totul ar putea fi luat ca o călătorie de inițiere în subconștientul meu, nu aveam nevoie de lucrul acesta. Mi-am dat seama, că unele vorbe sunt adevărate, că unii oameni (se) iau în serios în iubire, că sunt generoși, maleabili și dispuși să facă orice pentru a fi fericiți, iar alții nu. Pentru că nu pot, sau pentru că îi copleșesc sentimentele. Sau poate că doar se tem că s-ar putea să-și piardă libertatea. Sau nu îndrăznesc să fie fericiți, crezând că ea se plătește cu o suferință pe măsură. Atâtea explicații, pentru un lucru atât de simplu!

Bine că măcar am avut niște momente intense, atât de intense că au rămas numai ele, înscrise undeva în ADN sau în memoria aceea pe care, oricâte avataruri am avea, n-o putem șterge. Nici tu nu poți nega că ne-am iubit ca și  cum lumea s-ar fi terminat odată cu noi, și ar fi stat în puterea dragostei noastre să o salveze. Te-am simțit tremurând de emoție când te-am îmbrățișat, și trupurile noastre s-au întrebat și și-au răspuns în același moment. Dar nu cred că vreau să-mi mai aduc aminte, și nici tu nu vreau să-ți mai aduci aminte de fulgerele acelea care au trecut prin noi. Au trecut. Atât. Nu vreau să-ți mai amintesc de mine, de noi, de vorbe, de iluzii, de frânturi de conversații, de replici, de tăceri. Vreau să ne pierdem în cele două părți ale lumii din care am venit unul spre celălalt, fără să întoarcem capul înapoi. Nu vreau să mai știu despre tine, nu vreau să mă mai găsești, tot ceea ce îmi doresc este să uit. Face bine la suflet, la minte, la viață, la planurile de viitor. Am zăcut destul în propria mea lipsă de putere și de voință, prea slab ca să conștientizez faptul că o iubire care nu e întreținută nu poate dura la nesfârșit, oricât de puternică ar fi fost ea. Un câine care se hrănește din resturi nu poate alerga la curse, ci doar să-și târâie picioarele atrofiate, în fața ochilor plini de milă ai celorlalți. În iubire, performanța e greu de atins, iar noi n-am fost alergători de cursă lungă. Ce rost mai are să ne întrebăm de ce? Să căutăm vinovați, tu că ai așteptat mereu, prea mult, eu că n-am putut să înțeleg darurile tale? Ce rost mai are să căutăm să aflăm de ce ni s-a întâmplat chiar nouă, de ce acum, de ce așa? N-am face decât să ne prelungim agonia, și nu putem construi nimic pe ruine. Ajung castelele de nisip pe care ni le-au spulberat apele și vântul.

sad man

Sursă foto: tumblr.com

A trecut. Vezi, nu putem rămâne prieteni. Ne-am întoarce mereu acolo unde am fost fericiți și am trăi mereu în captivitate. Unele lucruri nu se pot uita, senzațiile, mirosurile, privirile, toate rămân acolo, în fiecare dintre noi, și așa cum recunoști  parfumul preferat dintr-o mie, așa te-aș recunoaște și eu și aș suferi din nou. Mai înstrăinat, și totuși simțindu-te a mea pentru totdeauna, deși am avut privilegiul acesta doar pentru câteva zile, dacă am pune cap la cap orele în care am fost împreună. Tu nu știi ce înseamnă să ai în față omul pe care îl iubești și să ți se facă rău de dorință, de patimă, de nebunia de a-l privi și de a nu-l putea atinge. Tu nu știi și poate e mai bine. Nu, nu putem rămâne prieteni. Mai bine să fii departe de mine, de dragostea mea care a distrus totul în jur. Lasă la mine toată arderea, pentru că în mine sunt și apele. A trecut în fiecare zi câte puțin. Pe măsură ce ne-am uitat, am înțeles că așa cum am trăit iluzia că suntem destinați unul altuia, așa aș putea trăi și sentimentul că a expirat termenul de garanție al iubirii noastre. Așa suntem noi, oamenii, găsim mereu formule de a ne alina, de a ne trata singuri, și, până la urmă, cel mai bine e să-ți lingi singur rănile, în tăcere și în singurătate. Acolo unde nu există priviri curioase și lumea nu poate pătrunde în adevărata intimitate a ființei tale.

În fiecare zi când îmi revii în minte, îți spun că îți sunt recunoscător și te rog să mă ierți. Că te iubesc și că ești liberă să îți găsești fericirea. Îți mulțumesc în gând și derulez în minte scena din Titanic, în care Jack se pierde în adâncurile oceanului. Poate chiar am fost cândva și eu în scena asta și m-am pierdut atunci când te iubeam mai mult. Fac exercițiul acesta de mii de ori pe zi, dorindu-ți împlinirea pe care o meriți din plin. Nu pot să te cert sau să te alung, pot doar să respect ceea ce am adorat și să te dezleg de mine, cu aceeași bunătate a sentimentelor. Fără regrete, fără remușcări și, mai ales, fără reproșuri. Știu că nu-ți plac reproșurile. Vezi cum sunt? Fiecare cuvânt îmi amintește de tine, și totuși trebuie să mergem înainte, fiecare pe calea lui, fiecare cu povara lui de vise și realități. Nu am ales să mă îndrăgostesc, nu pot alege când îmi voi recăpăta liniștea. Dar e totul o chestiune de timp, și îmi repet întruna în minte: „a trecut”.

Guest post by Mihaela Popa

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Le iubim pe ele, drăcoaicele…

Fotografia și citatul zilei – „Eu sunt o scrisoare de dragoste”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,489 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro