Magnoliile în vremea Like-urilor

Horia Ghibuțiu

6 April 2014

Horia GhibuțiuCa aproape orice bărbat pe care îl știu, până în vremea Like-urilor, aveam o relație, să zic așa, neutră cu florile. Pe cele din parcuri mi-era imposibil să le disting și le catalogam, la grămadă, gura-leului. Pe cele din copaci, așijderea. Ce-mi erau caișii, tot aia îmi erau și merii, și cireșii. Le admiram, dar nu zăboveam, nu picam în contemplare, nu le calculam apariția și nici nu-mi făceau agenda de priorități.

Cu florile de cumpărat era și mai delicat. N-am înțeles niciodată, bunăoară, de ce erau atât de subapreciate garoafele. Am cumpărat poienițe întregi de trandafiri care se scuturau zece minute după achiziționare, lalele pleoștite, crizanteme cât crosa de hochei, gerbera asortate degeaba, zambile care nu puteau fi ținute decât pe balcon. Le-am învelit în celofan cât mochetele de la Casa Poporului, până să mă prind că nu e combinație, ajunge un staniol finuț, cât să nu-mi ud mâna.

Bașca, aveam să aflu ulterior, toate florile neinspirat alese fără nici cea mai mică negociere (detest să mă târguiesc, îmi pare un obicei prea oriental, așa că eu sunt fraierul care le face safteaua tuturor florăreselor din oraș) transmiteau un dublu mesaj. Nu despre ele, nici despre destinatare, ci despre mine. Una la mână, că eram aiurit, larg la pungă, necumpătat, până la urmă, nepriceput. Doi la mână, asta fiind și mai nasoală, că nu le „personalizam“. Florile, vezi bine, nu trebuie luate doar ca să bifezi o obligație. Ele se cuvine să îi arate celei căreia i le oferi că te-ai gândit la ea, la preferințele ei, ai ținut minte că îi plac anumite flori, de o anumită culoare, la o certă ocazie. Până la urmă, după ce am colecționat kilometri de surâsuri stânjenite, am dat-o pe frezii, par să fie acceptate destul de bine.

magnolie

În vremea Like-urilor despre care vă vorbesc, florile continuau să fie cumpărate și, un pic, le prinsesem șpilul. Adică mă întrerupeam la timp din Angry Birds-ul jucat pe tabletă, în timp ce urcam rulantele de la Iancului, ca să-l observ pe moșul ce comercializa, pe o nimica toată, primii ghiocei, primele narcise etc. Ajungeam acasă fudul nevoie mare că mai era zăpadă cât bordurile lui Videanu și, uite, eu le găsisem pe astea!

Înțelesesem, de luni bune, de cât de puțin e nevoie, de fapt, ca să îi faci celuilalt o mică plăcere. Desenam, stângace, pe tartinele matinale – luam baghete de la Mega, așterneam o icră, un pic de unt, o brânzică topită, apoi le decoram. Măsline în loc de ochi, guri cioplite stângace din ridichi, niște cogeamitea ardeii în loc nasuri. Devenise mica mea pasiune.

A ei era să pozeze florile chiar înainte să apară. Am fost câteva duminici consecutive să pândim mugurii de magnolii, care erau niște ghemotoace ca de bumbac, în formă de fus. Până atunci, nu-mi potrivisem ceasul după magnolii. Le remarcam, anual, pe unele cât capul de copil, pare-mi-se, pe Popa Nan, un pic mai jos de casa aia frumoasă, cu iederă, în care stătuse Maria Tănase și cam atât. Acum, însă, devenisem familiarizat cu ele înainte să explodeze.

Partea cea mai nostimă a fost când ea a plecat pentru două săptămâni la părinți și a picat pe mine sarcina de a le fotografia (rămas singur, renunțasem temporar la montajele din farfurie, adică la recentul meu hobby; luam doi covrigi cu o sana din Pasajul de la Victoriei și belfeream cu 5 lei până seara). Am început să mă plimb prin oraș cu ochii cât cepele, să le observ dezvoltarea mugurilor, să nu ratez explozia.

Și atât am pândit-o până am prins-o. Trăgeam cadre cu smartphone-ul la foc automat și i le trimiteam prin mesaje. Pe primele magnolii le-a suit instantaneu pe site-ul revistei la care lucra și au primit Like-uri cu patru cifre. Sigur, conținut exclusiv, local, delicat, adică pentru fete, dar și pozele mele erau frumoase (mă rog, primeam indicații riguroase, într-o duminică am fost retrimis la locul faptei, ca să refac shootingul). Așa am căpătat un nou hobby, să le pozez peste tot unde mă purtau pașii și să i le ofer prin iMessenger. Asta nu înseamnă că la întoarcere n-am așteptat-o tot cu lalele în gară, care s-au deschis până să ajungem în Balta Albă, dar asta-i altă discuție. Punctasem la capitolul magnolii, unde mai pui, și la cel de Like-uri (am uitat să vă spun că le suia și pe Facebook și ieșea iureș, se înghesuiau și comentariile din care reieșea că sunt romantic, eu, flăcăul tomnatic…).

Devenisem atât de implicat încât prietenul meu cel mai bun, Alin Paicu, a crezut de cuviință să-mi dedice următoarele rândulețe pe site-ul dumisale omonim: „După ce a imortalizat aproape toate plantele din sectoarele 1, 2 şi 3 (singurele diviziuni administrative care fac parte, în accepţiunea lui, din Bucureşti), redactorul-şef de la revista “FHM” a intrat, se pare, în impas. Astăzi a găsit ultimele reprezentante ale speciei Magnolia Soulangeana din cartier, la intersecţia străzilor Gheorghe Petraşcu şi Rodul Pământului, lângă o benzinărie Petrom, şi a pozat de îndată arbustul care îşi răsfăţa frunzele şi florile în dimineaţa somnoroasă de aprilie. Cum sectoarele păstorite de Cristian Piedone (4) şi de Marian Vanghelie (5) sunt socotite de domnul Ghibuţiu drept nefrecventabile, iar sectorul 6 – situat dincolo de bariera oraşului, el a intrat, inevitabil, în panică. Şi cum prietenul la nevoie se cunoaşte, m-am grăbit să fotografiez magnoliile care mă întâmpină zilnic în drum spre redacţie, pe bulevardul Dimitrie Pompeiu din Pipera…“.

În tot cazul, așa bărbat cum sunt, magnoliile mi-au bucurat această primăvară din vremea în care lumea se învârtea în jurul Like-urilor. Până când, firește, le-am trădat în favoarea liliacului care a împânzit grădinile cartierului. Ieri dimineață, ciufulită și adormită, ea mai avea un pic și cobora în pijama ca să se convingă că ceea ce pozasem vizavi de grădinița noastră era chiar liliac. Era. Și alb, și lila. Și a început să plouă din nou cu like-uri, pe locul unde se deschiseseră atâtea magnolii.



Citiţi şi

Prețiozitatea în suman

Salutări din Amsterdam

Scriitorul și soția diplomatului – 5 to 7

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,960 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro