Mai am de salvat o viață. A mea!

IunianaÎn vara anului 1983, mă văd pe lista de admiși a facultății de Filosofie. A fost una din cele mai frumoase zile din viața mea de până atunci. Am știut că destinul urma să se schimbe. Alternam învățatul (primisem bursă) cu distracția. Aveam o uriașă poftă de viață și-mi făcusem o grămadă de prieteni. Devenisem complici în tot și toate. În tot ce înseamna viața de student și nu numai.

La unul din laboratoarele făcute cu cealaltă grupă, îl cunosc pe El. Unul dintre cei mai frumoși băieți ai facultății. Ne îndrăgostim nebunește. Mă consideram cea mai norocoasă ființă de pe pământ. Îl iubeam și mă iubea. Toate mergeau strună. Hotărâm să ne căsătorim. Primim cadou de nuntă apartamentul bunicii mele. Începem viața de familie. Apare Vlăduț, apoi vine și Ana.

Primisem catedre în același oraș, dar la școli diferite. Ne vedeam fericiți de a noastră viață. Nu duceam lipsa de nimic. Până într-o zi. Ziua în care aveam să primim telefonul care ne-a distrus tot ce clădisem până atunci. Familie, iubire, vise și speranțe.

Socrul meu se îmbolnăvește și singurul lucru care îl mai putea salva era transplatul de măduvă făcut în străinătate. Nu stăm prea mult pe gânduri, vindem apartamentul și ne mutăm cu chirie. Îl readucem la o viață cât de cât normală. Pe el l-am recâștigat, însă îmi “pierd” jumatatea. Stresul l-a transformat într-un alt om. Nu mai era băiatul de care mă îndrăgostisem și nici soțul pe care orice femeie și-l dorea. Nici măcar tatăl minunat de până atunci. Se apucase de băut ca să-și aline suferința. Devenise recalcitrant, iar din omul de dinainte nu mai rămăsese nimic. Pierderea catedrei i-a pus capac.

Am încercat să-l salvez. Cu dragoste, iubire și răbdare. Mergeam la ședințe de terapie, la cei mai buni doctori. Banii se duceau, datoriile se măreau, însă schimbările în bine nu se vedeau. Speranțele scădeau pe zi ce trece. Cu toatea astea, i-am fost alături trup și suflet. În ciuda comportamentul ostil, nu l-am abandonat nici măcar o clipă. Devenise alcoolic. La sfatul unuia dintre medici e internat într-un centru de dezalcoolizare. Îl vedeam doar la sfârșit de săptămână, însă aveam grijă să-l sun în fiecare zi. Dimineață, prânz si seară. Să-l liniștesc, să-i spun cât de mult îl iubesc. Să-i spun că totul va fi bine și că mai avem puțin și ne reluam viața noastră frumoasă de dinainte. Până într-o zi când îmi spune: “Îmi pare rău! O iubesc pe Tina! Datorită ei sunt alt om’’. Atunci am înțeles de ce de multe ori când sunam la clinică, asistenta Tina îmi spunea că nu este în cameră.

N-am plâns, nu mai aveam lacrimi. Singura durere pe care am simțit-o a fost legată de copii. Vlăduț și Ana erau minunați, înțelegători, și încercam pe cât puteam să nu simtă nimic din zbuciumul meu. Nimic din tot ce înseamna psihic la pământ, lipsuri și speranțe spulberate.

Mă văd singură. Singură și fără puteri. Mama a două suflete nevinovate și femeia care să facă față vieții de zi cu zi, care să înfrunte într-un fel sau altul milioane de datorii care așteptau să fie plătite. Femeia care avea în mâini viitorul copiilor și speranțele lor. Femeia care trăia de pe o zi pe alta, din micul rest rămas din pensia unor ingineri, părinții mei. Salariul meu nici nu-l vedeam. Eram la un pas de nebunie.

“Liniștește-te! Găsim o soluție. E imposibil! Am o prietenă în Italia, plecată de ani de zile. Poate reușește să-ți găsească ceva acolo.’’ Era glasul prietenei mele care îmi stătuse alături în tot acest timp.

Venise ziua în care trebuia să aleg: viața săracă alături de ei sau să le ofer un viitor și-o viață mai bună, clădite însă pe și în absența mea. Fără ca eu să le fiu alături atunci când au nevoie de mami. Atunci când plâng, când râd, când suferă, când au nevoie de o mângâiere și-o lacrimă ștearsă. Când au nevoie de-un sărut și-o îmbrățișare. Când Vlăduț trebuie dus la dentist sau Ana simte primii fluturași în stomac. Când coșmarurile le speriau somnul, iar unicul lor refugiu de liniște și siguranță erau brațele mele. Venise ziua în care nimic din toate astea nu mai puteam împărți cu ei. Nu mai aveam dreptul la nimic din toată creșterea lor, nu-i mai puteam atinge, nu le mai puteam fi complice.

Ploaia uda geamurile autocarului pe dinafară, lacrimile mele, pe partea cealaltă. Lăsasem în urmă… o viață. Mă îndreptam către alta, luându-i pe copii în suflet și atât.

“Ea este Bruna. Are 90 de ani. Trebuie să faci asta, asta și asta. Pastilele trebuiesc date la ora fixă. Sunt în jur de zece. Vezi că nu se ridică singură nicicum. Practic, asta-i viața ei. În pat. Trebuie s-o ridici tu tot timpul. Când mănâncă, când se ca*ă, când vomită, când o speli, când o schimbi. Spală-i proteza de trei ori pe zi. E obsedată de treaba asta. Pasează-i tot, dacă vrei să nu se constipe, că tot tu trebuie s-o ajuți să facă, iar când faci cumpărăturile, să nu iei nimic în plus față deăeste trecut pe lista. Liber ai doar duminica după-amiază, trei ore. Nu mai mult, iar asta în cazul în care fii-sa poate veni. Dacă nu, asta este. Ai liber pe balcon. Sătucul e liniștit, n-ai probleme. Stația de autobuz către oraș este la 20 de minute pe jos. Tutungeria e tot acolo. Au și cartele de telefon. Magazinul alimentar este la colț. Vezi cum te organizezi, că nu trebuie lăsată prea mult singură. Într-o zi am găsit-o înfășurată toată în cearșaf. Abia mai respira. Are nopți când urlă. Își cheamă părinții și neamurile. Te ridici din pat și te duci la ea. Mângâi-o încet pe frunte și vorbește-i. Ia-o de mână și spune-i “Tutto bene, nonna. Stai tranquilla’’. E posbil să-ți scape vreo palmă. Nu sta prea aproape. Restu’, ca la tine acasă. Spălat, călcat, șters pe jos. Știi tu! Copiii stau la două case mai încolo. Vin doar să facă lista de nevoi și să-ți dea banii. Și-atunci cobori tu, ei nu urcă. De văzut o văd doar de sărbători… dacă. O să ți se pară greu la început, dar cu timpul ai să te obișnuiești. Atunci când nu mai poți și ai să te simți la capătul puterilor, amintește-ți doar un lucru: “Banii n-au culoare și nici miros”. Cam astea ar fi, draga mea. Curaj! Asta-i viața de aici. Acum te las, dacă nu, pierd avionul. Abia aștept să-mi vad soțul și copiii.’’

„Cuplurile se folosesc de exprimarea unei afecțiuni false pentru că au sentimente negative față de partener și vor să salveze aparențele”

Aveam în fața mea un suflet neputincios, exact cum m-am simțit imediat după ce am auzit trântită ușa casei de la intrare. Nu știam ce să fac și cum să mă comport. Nu știam nimic din tot ce mă aștepta. Nu știam dacă voi face față sau nu. Nu știam dacă nu venisem la… mai rău.

Trecusem de la “doamna profesoară”, la “doamna” îngrijitoare (badanta). Nu mă speria treaba asta. Încercam doar să înțeleg glumele noii mele vieți.

Zilele treceau, lunile treceau, așa cum au trecut și anii. Nopțile erau albe, iar sufletul îmi era din ce în ce mai greu. În ciuda faptului că Vlăduț și Ana creșteau bine și nu duceau lipsă de nimic, durerea distanței mă apăsa. Adormeam în fiecare noapte cu pozele lor în mână, așa că ochii mi se deschideau în fiecare dimineață pe ei. Mama încerca de fiecare dată să mă liniștească, că lucrurile sunt sub control. Rămăsese doar ea cu ei. Tata între timp se stinsese. N-am putut s-ajung. N-am putut să-mi iau rămas bun de la el, n-am apucat să-i spun cât de mult l-am iubit.

Au trecut ani de atunci. Am schimbat zeci de locuri de muncă. Mai bune, mai rele. Copiii mi-au crescut. Vlăduț este medic, așa cum și-a dorit o viață întreagă. Ana mi-a luat locul. Sunt fiecare la casele lor. Am contribuit la viața lor atât cât am putut. Am încercat să nu ducă lipsă de absolut nimic. Am dat societății doi oameni minunați de care sunt mândră. I-am dat prin sacrificii și doruri, prin lacrimi și suferință că nu le-am fost alături, prin frica permanentă de-a nu-i pierde. Nu-mi pare rău de nimic din tot ce-am făcut. Îmi pare rău doar timpul petrecut departe de ei pe care nimeni, niciodată, nu mi-l va da înapoi. Nimeni, niciodată, nu va ști cât m-a costat. E apus și fără preț. Nu mi-am abandonat niciodată copiii. Doar… m-am îndepărtat. Au fost și vor rămâne pentru tot restul zilelor lumina ochilor mei. Rostul meu pe acest pământ. Îi iubesc și mă iubesc la fel de mult.

Aici am cunoscut un OM. M-a făcut să reînfloresc. Mi-a dat înapoi femeia din mine, femeia care se pierduse. Mi-a reînviat sentimentele pe care le crezusem moarte și îngropate. M-a readus la viața de care mă rătăcisem. M-a făcut studenta din vara anul 1983. Trăiesc! Acum simt că trăiesc după o viață în care doar am respirat. Copiii mă roagă să mă întorc. Nu pot! Nu încă. Mai am de salvat o viață. A mea!



Citiţi şi

Tată, eu nu mă mai grăbesc…

Povestea ei, povestea lui…

Să mă iubească aşa cum sunt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
36,337 views

Your tuppence

  1. Anca / 5 March 2015 23:58

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 5 Thumb down 14
    Reply
    • popescu iuniana daniela / 6 March 2015 10:42

      Doamna Anca.Am sa va raspund in limita timpului: 1.Nu sunt nici pe departe GIA.Dar daca d-stra asociati gandirea sanatoasa a unor persoane cu a mea,treaba asta nu poate decat sa ma bucure.2.Ma reintorc la raspunsul pe care vi l-am dat la ultimul articol,,Atunci cand citesti,trebuie sa (si) intelegi ce citesti”.Ca atare,(ma limitez) daca d-stra intelegeati sau cel putin faceati legatura dintre fotografia mea si perioada (anii) in care se petrece actiunea,v-ati fi dat seama ca,articolul nu este nici pe departe povestea mea.Cu atat mai mult ,,justificare” la articolul anterior.In anul 1983 eram in clasa a doua.In ceea ce am scris mai sus,n-am facut decat sa transcriu in felul meu (si pe intelesul tuturor) o poveste care putea fii a mea,a ta sau a multor femei care in viata au trecut,sau pot trece prin ,,pielea” personajului de mai sus.Si credeti-ma, nu sunt putine.3.Nu va obliga absolut nimeni sa ma cititi.Este doar o alegere a d-stra.In cazul in care aveti cu totul si cu totul alte interese(si nu doar de simplu cititor) in ceea ceea ce ma priveste,este strict problema d-stra.Nu ma intereseaza.In concluzie:notati-va numele meu pe o foaie de hartie(in cazul in care nu l-ati memorat deja) iar in momentul in care mai apar articole semnate EU,sariti-le.O zic pentru binele si sanatatea d-stra.De ce sa va faceti sange rau din cauza unei persoane pe care nici macar n-o cunosteti,si totusi va permiteti s-o acuzati (judecati).In rest,va doresc multa sanatate si s-auzim de bine.P.S Am sa dau din casa,sa va linistesc odata pentru totdeauna.Pe sotul meu l-am cunoscut cand aveam 29 de ani(eu eram inca in Romania,lucram,el in Italia).Nici unul dintre noi nu eram casatoriti.Nici macar logoditi(ca sa zic asa).Eram singuri.Veneam amandoi dupa relatii(inchise) care pur si simplu,nu au mers.Ca sa ajungem unde suntem astazi(realizati si cu o familie da care suntem extrem de orgoliosi) am facut sacrificii.Deloc putine.Dar asta…este alta poveste.

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 27 Thumb down 1
      Reply
      • Lucre / 6 March 2015 11:06

        Hidden due to low comment rating. Click here to see.

        Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 10
        Reply
      • Anca / 6 March 2015 11:47

        Hidden due to low comment rating. Click here to see.

        Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 3 Thumb down 11
        Reply
        • Eu / 6 March 2015 12:05

          mda, unde dai si unde crapa…cand nu mai avem ce sa comentam, sau ne dam seama ca suntem pe langa subiect, trecem la atacuri personale. Ce sa zic, de nota 10.

          Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 13 Thumb down 2
          Reply
          • Lucre / 6 March 2015 13:32

            Ce sa-i faci daca nu sunt scurt si la obiect ca d-voastră.intre timp v-ați complimentat cu un personaj imaginar.

            Thumb up 3 Thumb down 3
  2. eu / 4 March 2015 4:10

    imi doresc ca mama sa poata avea puterea dvs, pentru ca ii regasesc viata printre randurile scrise mai sus.

    desi nu va cunosc, ma bucur din tot sufletul pentru ca ati ajuns sa va iubiti dvs pe dvs si sa va mai dati o sansa.

    va doresc sa va fie bine.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 23 Thumb down 1
    Reply
  3. Lavinia / 3 March 2015 20:07

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 4 Thumb down 10
    Reply
  4. julie / 3 March 2015 20:04

    Slava Domnului !… Bine ca se intrezareste un happy end pentru ca tare-i plina viata de povesti triste. Dupa cate ai trait , nu renunta tocmai acum la viata TA. Profita . Traieste. Iubeste si iubeste-te. Bafta !

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 17 Thumb down 1
    Reply
  5. lotusull / 3 March 2015 19:59

    Se întâmplă să-mi iasă în drum povești de viață ca cea a dvs. Oricât aș alege cuvintele, niciunul nu e suficient să cuprindă ceea ce simt. Dar mi-e clar că sunteți un om incredibil de puternic. Un om ce-a trăit destule și totuși și-a păstrat nealterat ceea ce e cu adevărat important. Vă doresc să reușiți să vă salvați, să trăiți, să zâmbiți des, să fiți fericită. Și să ne mai scrieți 🙂

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 31 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro