Mai bătrâne cu o duminică

Rita Drumeș

9 October 2016

rita-drumesSăptămâna copilăriei mele avea şase zile lucrătoare, iar cea de-a şaptea era păstrată pentru odihnă, căci şi Dumnezeu s-a odihnit în această ultimă zi a săptămânii, spune Sfânta Scriptură, le reamintea Părintele A celor care veneau duminica seară acasă la nana Gadola, naşa de botez a tatălui meu şi cumnata bunicii mele Alexandrina. Ziua de duminică debuta cu mersul la biserică pentru slujba duminicală, apoi lumea se aduna acasă la tanti Florica, cea de-a doua cumnată a bunicii Alexandrina. Cu mic cu mare, adulţi şi copii, eram aşezaţi în jurul a două mese de câte 12 persoane fiecare, care aveau mereu îmbrăcăminte nouă, căci tanti Florica era cunoscută în oraş ca cea mai bună brodeză. Casa ei era cartea ei de vizită. Mobilerul din lemn de nuc arăta mereu ca nou, deoarece în fiecare sâmbătă îl curăţa cu miez măcinat de nucă râncezită pus într-o cârpă moale. Argintăria trecea şi ea prin mâinile ei, ştergând-o bine cu o cârpă muiată în ulei, după ce o trecea pentru câteva minute printr-un clocot în care lăsase să cadă câteva linguriţe de bicarbonat. Iar porţelanurile erau dintre cele mai fine, cu un fel de dantelă spartă pe margine, păstrate în familia ei de câteva generaţii, ceea ce-mi cam dădea fiori de fiecare dată când mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă i-aş fi venit de hac vreunei farfurii. Mâncarea era mereu gustoasă şi trebuie să recunosc că abia aşteptam să treacă săptămâna pentru a vedea ce bunătăţi ne mai pregătise.

Cel mai mult şi mai mult la aceste mese duminicale iubeam momentul în care bărbaţii se retrăgeau pentru a-şi servi coniacul, a fuma o ţigară, a face vorbire despre ce se mai spunea la Europa Liberă… Iar noi, copiii şi femeile, eram trataţi regeşte cu prăjituri, ceai şi cafea, fiecare după vârstă. Prăjiturile erau mereu făcute de către bunica Alexandrina care nu gătea excelent, dar ar fi putut oricând da clasă unui cofetar de talie înaltă. Faptul că rămâneam în preajma femeilor ne oferea posibilitatea de-a afla ce se mai întâmplase în oraş, cine cu cine se mai certase, despre ce duduie se credea că-i pune coarne bărbatului, fata cui mai era curtată… Aceste mici picanterii se terminau întotdeauna în jurul orelor 16.00, când plecam cu toţii pentru câteva ore acasă.

Seara, la ora 20.00, onoram cu prezenţa salonul cu policandru imens al nanei Gadola. Dacă cumnata ei Florica excela ca gospodină, ea excela ca femeie de societate. Fostă actriţă la Iaşi, nana Gadola avea mereu cuvintele la ea şi te făcea să-ţi doreşti s-o păstrezi în preajma ta. La serile ei duminicale era prezentă toată crema societăţii, de la primar, preot, director de şcoală până la doctori, uneori foşti colegi (care mai interpretau câte o scenetă), comandantul poliţiei…

bal

Nanul Gadola fusese şi el comisar de poliţie în tinereţe. Prieten la cataramă cu comisarul Romanescu, facilitase căsătoria unchiului meu Marcel, fiul cel mare al bunicii Alexandrina, cu fiica acestuia. La început toată lumea fusese mulţumită, apoi, când tinerii au început să-şi scoată ghearele unul la altul, fiecare dădea din colţ în colţ, încercând să nu iasă prea mult în evidenţă pentru a nu primi reproşuri nemeritate. Reproşuri care în timp ar fi dus la distrugerea relaţiilor familiale. În general, discuţiile dintre unchiul Marcel şi tanti Rodica erau iscate de plăcerea lui cea mai mare – pocherul – şi plăcerea ei de-a consuma pahar după pahar. Aşa că fiecare seară de duminică de la nana Gadola se sfârşea pentru ei cu o ceartă mai mică sau mai mare, în funcţie de ce sumă de bani pierduse el la jocul de cărţi şi de cât de euforică era ea.

La seratele nanei Gadola lumea dansa; servea mini tartine cu icre sau alte aperitive, care erau purtate pe tăvi de argint de cele două fete în casă; juca pocher la mesele special amenajate într-o cameră alăturată salonului sau făcea pur şi simplu conversaţie. Seratele nanei Gadola aveau un farmec aparte pentru mine. Deşi eram doar o fetiţă cu părul prins în două cozi, eu mă vedeam o tânără cu părul prins în coc înalt, ca cel al naşei tatălui meu, nana Gadola, la fel de curtată ca ea, la fel de sclipitoare.

Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că nu întotdeauna ceea ce sclipeşte este sinonim cu fericirea. Asta avea să se întâmple ceva ani mai târziu, când nanul Gadola avea să paralizeze, iar ea avea să-l îngrijească timp de trei luni zi de zi, hrănindu-l ca pe un copil, făcându-i zilnic igiena intimă, pieptănându-l, spunându-i că aveau să fie din nou fericiţi împreună, că acea perioadă era doar una de odihnă pe care corpul lui o ceruse. Ţin minte că era spre sfârşitul verii când Buna m-a trezit şi mi-a spus că nana Gadola trecuse la cele sfinte. Nu-mi venise să cred. Făcuse comoţie cerebrală. Până în acel Crăciun, Nanul a început să mergă şi a făcut un gest care m-a oripilat, s-a recăsătorit. La nici un an de la decesul nanei Gadola îşi adusese în casă femeia cu care trăia de ani de zile o poveste de iubire. Tot ce mi-am dorit atunci a fost ca ea, nana Gadola, să nu fi ştiut niciodată că fusese o femeie înşelată. Nicio femeie nu merită să fie înşelată, dar mai ales ea. Era o femeie aleasă, delicată, inteligentă; jucându-i pe degete pe primar şi comandant, determinându-i să ia decizii favorabile comunităţii, având puterea de a le lăsa impresia că ideea le aparţine. Cel mai mult şi mai mult am iubit la ea diplomaţia de care dădea dovadă în orice situaţie, păstrându-şi echilibrul chiar şi în situaţii catastrofale. Datorită acestei diplomaţii la care nu renunţa niciodată, cred că şi dacă ar fi ştiut că este înşelată, nu ar fi renunţat la cel pentru care renunţase la ea însăşi, când îşi îngropase visul de-a practica în continuare actoria. Îmi amintesc că odată mi-a luat capul între mâini şi mi-a spus că viaţa înseamnă un lung şir de renunţări, dar importante nu sunt acestea, ci cei care le determină. Să nu mă las înşelată de oameni, pentru că nimic nu doare mai tare decât trădarea lor.

Deşi ea a trecut demult la cele sfinte eu încă port în suflet seratele ei fascinante, unde femeile purtau cele mai elegante rochii sau deux-pieces-uri, iar bărbaţii aveau mereu cravată la costum. Încă mă văd uneori în salonul cu policandru imens, înconjurat de stucatura de pe tavan, şezând pe una dintre canapelele de pluş vişiniu, cu mânere de lemn sculptat, privind-o pe Nana cum era purtată pe aripi de vals de vreunul dintre cei prezenţi. Încă mai aud „Ploaia şi noi”, melodia ei preferată. Încă rostesc în gând cuvintele pe care i le-a spus bunicii Alexandrina la ultima serată (înainte de a se îmbolnăvi Nanul): „Alexandrino, suntem mai bătrâne cu o duminică, dar ce farmec aparte au aceste duminici! Fără ele am fi mai sărace, căci noi, femeile, nu avem prea multe motive de bucurie pe lumea asta.”

Pe Rita o găsești și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Eleganța unui președinte

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
587 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro