Mai bătrâni cu un plâns, mai tineri cu o speranță

Cosmin Neidoni

18 July 2016

Cosmin NeidoniÎmi place  să cred că una dintre cele mai frumoase competențe ale omului conștient de precaritatea sa este speranța. Viața este o lentă desfășurare a crezului că nimic nu este, în cele din urmă, în zadar, că dincolo de zbaterea noastră zilnică stăruie neclintită rațiunea de a exista a fiecărei dimineți. A te trezi cu o nerezonabilă încredere în nimbul luminos al vieții este însutit mai benefic decât a pune la îndoială, cu amărăciune, șansa de a culege, la capătul ei, mierea fiecărei zile. A spera nu înseamnă a ignora scăderile inerente vieții, ci a trăi luminos, cu senina împăcare, toate asprimile ei: dezamăgirea, suferința, lipsurile, iubirea pierdută etc.

Dacă am reuși, cu un efort oarecare, să dăm clipei dimensiunea ei miraculoasă, ca singură certitudine pe care o avem, ne-am asigura un plonjon într-o realitate paralelă, acea în care, fără a fi taxați drept visători șăgalnici, am reuși să combinăm verdele smaraldin al pajiștilor de câmpie cu albul semeț al piscurilor înalte de munte, domolind asprimile invariabile ale oricarui urcuș din viață.

speranță

© Andrey Drozdov

Combustia subînțeleasă a oricărei vieți este speranța! Un om căzut la pământ, sleit de toate puterile, dar care nu și-a pierdut speranța, este mai viu decât un om sănătos care a încetat definitiv să mai spere, căci a spera înseamna a face un împrumut viitorului, creditându-l cu șansa de a fi mai bun.

A iubi și a spera sunt cele mai vitale ingrediente. Vorbind despre asta, îmi vine în minte un poem al lui Geo Bogza:

“Orice om pe care l-am iubit și nu pot să-l mai iubesc

înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când nu am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care știți că meritați dragostea mea, aveti grijă să nu mă ucideți!”

De câte ori nu am simțit fiecare dintre noi cum ni se clatină șarpanta propriei vieți, cum ni se întunecă ziua în chiar momentul ei de amiază, și nu-i așa că de fiecare dată, mergând, zâmbind cu un efort homeric, am învațat a ne așeza mai siguri pe picioare, mai bătrâni cu un plâns, dar mai tineri cu o speranță.

De la bunica mea am rămas, între altele, cu o frumoasă lecție de viață. Oriunde m-aș duce, oriunde m-aș afla, să întâmpin pe fiecare cu un zâmbet, arătând lumii o față de sărbătoare. Nu avem voie să întunecăm seninătatea altor vieți prin lipsa noastră de seninătate

Chiar dacă speranța, cu fragila ei alcătuire, pare, deseori, o sfoară întinsă peste un abis, e mult mai înțelept să te agăți de ea, privind abisul de sus, decât să plonjezi în capătul hăului, de unde, privind, să simți că lumina cerului nu ajunge la tine decât frantă în mii de bucăți purtând în ele reflexia rubicondă a cerului asfințit de vară.

Deși îmi simt trupul și mintea încă la zenit, privind în zare, cu mâna streașină la ochi, întrevăd cum se creionează linia descendentă a vieții și îmi propun, urmând sfatul lui Marcel Proust, să păstrez mereu o bucată de cer senin deasupra mea.

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)   Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Într-o noapte ai găsit în laptopul lui o scrisoare către o fostă. O urâtă

Păpuşa şi zmeul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
787 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro