Mai pot iubi?

Monica Liche

30 April 2014

Monica Liche nouaAi avut vreodată senzația că ești smuls din timpul în care secundele alunecă spre uitare și ești aruncat într-o lume fără de timp? Nici aerul nu îl iei cu tine, că nu-i timp să îl respiri și nici nevoie nu ai de el. Particularitatea acestei lumi este alta. Viteza în care percepi fiecare informație, derularea amețitoare a imaginilor și intuiția care îți urlă că vei trăi ceva incredibil. Am ajuns în această lume, în seara în care aveam să-l cunosc pe cel ce urma să-mi schimbe, până la celulă, ființa. Mi-am simțit, în acele clipe, fiecare senzație, până în cele mai intime detalii. Fiecare celulă își striga uimirea, teama și nerăbdarea, pentru ca mai apoi să alimenteze, una după alta, vârtejul anticipației a ceea ce urma să se întâmple. Fiecare își recunoscuse destinul scris și nu era celulă care să se împotrivească.

Nu l-am văzut, dar l-am simțit atât de puternic încât m-am încovoiat sub presiunea știutului dintotdeauna. Era așteptatul, doritul și cel ce urma să-mi fie drum prin cele știute și neștiute ale vieții. Am întors capul cu un zâmbet de bun venit, iar el, ei bine, zâmbetul lui mi-a întregit existența.

Nu am trăit poveste mai frumoasă ca aceasta. Ne-am recunoscut unul pe celălalt în zgomot, mulțime, întuneric. Ne-am știut fără de tăgadă, poate după urmele lăsate unul în celălalt prin alte vieți. Ne-am iubit. Ne-am uitat lumii pentru o vreme. Lumi noi se făceau și se desfăceau în sufletele noastre și joaca noastră ne părea unică și era oricum greu de înțeles altora. În ochii lui vedeam creația întreagă și-mi binecuvântam nașterile-n universul ăsta, care ne aducea mereu în brațele fericirii complete. Nu ne săturam să ne dedăm alunecării în intensul privirii și ne legănam inimile în iubirea aceea ce-o știusem și o aflasem, ca parte a noastră, de la facerea ei primă. Și zâmbetul lui…

Nu-i leagăn în lume care să știe-a-mi povesti mai dulce somnul în abandon. Zâmbetul lui îmi croșeta, mai repede decât își curge timpul picosecundele în cuptorul minutelor, povești despre o lume care să ne cuprindă, cuminte, fericirea. Și luna.

iubire

Luna ne-a fost martoră în început și în sfârșit, deopotrivă. Mi-a fost rochie și batistă. Iar lui, sărut și deznădejde. Drumul nostru a fost atât. Ne știm și-acum. Ne mai simțim prin lume plânsul ori durerea. Gândurile noastre se mai unesc prin nopțile în care luna ne strigă. Ne mai strecurăm prin vise câteodată. Dar ce-i trecut rămâne așa, timp frumos, înghesuit prin amintire. Despărțirea.

M-a sfâșiat în feluri pe care nu le știam posibile. M-a adunat, mai pe urmă, într-o femeie ce-și descoperă unicitatea și frumusețea în fiecare clipă muritoare. Nu-i chip de vină a cuiva. Ne-a fost scris să ne însoțim pașii o vreme, iar pentru asta mângâi viața asta cu mulțumiri, ori de căte ori îmi cântă dorul prin acel univers de suflet. Mai pot iubi…?

Ăsta i-a fost darul, să trezească în mine iubirea. E ca și cum fiecare iubire își are universul ei unic, perfect.

Pe Monica o găsiți toată aici.

Citiţi şi

Ard de dorință, transpiră, fierb, se îmbrățișează, se alintă… și atât

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Femei care luptă pentru un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,450 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro