Mai ştiu femeile să iubească?

Adrian Ţiglea

29 February 2012

Sunt din ce în ce mai puţini oameni care cred cu adevărat în Dumnezeu. Oameni măcinaţi de durerile unei lumi în care violul şi crima – simbolice – sunt instituţionalizate. O lume în care iubirea este sex, prietenia este accident, neamul – conflict de interese patrimoniale, familia – spaţiu al frământărilor freudo-capitaliste. O lume în care vulgaritatea şi mitocănia sunt modele de urmat. În varianta sa românească (cu doi de r!) capitalismul reprezintă vulgarizarea sufletului omenesc, privatizarea golăniei şi a mârlăniei. Am ajuns cu toţii o marfă: oamenii sunt vite spiritualizate, mânate cu neruşinare de o clasă de capitalişti securişti. „Să fii tupeist şi o jigodie” pare a fi prima poruncă dintr-un decalog autohton. Trăim într-o lume a suspiciunii, a zâmbetului-epavă, un timp în care violenţa este la ea acasă. Eră a crizei spirituale, alimentată cu nesimţirea numită „criză mondială”. Criză folosită ca pretext de către cei care aveau nevoie de un prilej de căpătuială în plus.

Fericiţi par a fi cei care adoră conflictul sau cei care îşi mută privirile în cer.

Se povesteşte că, odată, omul credea în Dumnezeu – se afla într-o relaţie tainică cu natura (natură care îl hrănea în mod direct), trăia în părtăşie cu semenii sau cel puţin nu-i ucidea pentru o maşină străină în plus. Astăzi toţi se plâng: cei bogaţi suferă pentru că nu devin şi mai bogaţi, cei săraci pentru că sunt conştienţi de faptul că nu au înzestrarea sufletească necesară spre a „ucide” în numele devenirii sociale. Căci ce înseamnă, de fapt, a te „realiza”, astăzi? A-ţi strivi aproapele pentru a te înălţa tu. Şi asta face toată lumea, inclusiv acei oameni care umblă zi de zi cu Iisus Hristos pe buze. Nimeni, dar absolut nimeni nu urmează pildele Mântuitorului. Am cunoscut oameni care merg în fiecare duminică la biserică şi cu toate acestea sunt la fel de securişti şi egoişti precum cei care îşi asumă ateismul şi antiumanismul.

Am văzut cândva un film, nu importă numele, în care unul dintre personaje a rostit următoarea idee: „trăim într-o lume a bărbaţilor crescuţi de femei”. Am asociat această cugetare cu un gând al lui Nichita Stănescu – „dacă femeile ştiau să iubească, era bine”.

mai știm să iubim

Mai ştiu femeile să iubească? Mai au ele forţa şi înţelepciunea de a transforma o brută într-o fiinţă umană – prin ceea ce îndeobşte numim educaţie sau cei nu ştiu câţi ani de acasă (în orice caz, din ce în ce mai puţin, de vreme ce părinţii nu mai au timpul sau liniştea de a-şi educa copiii). Sau şi femeile au dezarmat în faţa cancerului uman, în faţa capitalismului de 12 ore obligatorii, încolonându-se ele însele în batalioanele de fiare care se strivesc unele pe celelalte, zi de zi, până în ziua înmormântării…

Mă uit la copiii ce ne flanchează şi mă ia cu frig: de multe ori, ai senzaţia că priveşti nişte vite cărora le muge sexul, că eşti captiv pe un câmp de măcel, în care nişte copii se ciopârţesc asemenea unor criminali ai istoriei. Violenţa pare a fi trăsătura de generaţie a puştimii, ca să nu mai vorbesc de droguri şi alte cele. S-ar putea să mă înşel, dar am observat că adolescenţii au o privire de fiinţă care se bucură atunci când comite răul. De „maturi” nici nu mai spun: plăcerea lor de a face rău celorlalţi a devenit un raison d’être – există oameni, iar eu am întâlnit destui dintre ei, care fac rău în mod programat, ca şi cum numai acest fapt le-ar da un sens vieţii. Am cunoscut acum ceva vreme un individ care, aflându-se într-un proces, radia de bucurie la gândul că adversarul său urma să intre la puşcărie. La ce-i folosea lui personal privarea de libertate a semenului său – la nimic, declanşase acest proces din simplă răzbunare.

Este posibil ca întreaga istorie a omenirii să fie o istorie a crimei. Şi abia acum, pentru că răul este la ordinea zilei, să realizăm cât de viciată este bestia umană.

Nu pot să nu mă gândesc că şi infractorii, sadicii, nenorociţii au în urma lor o femeie, o mamă care i-a crescut. Mă întreb ce fel de mamă are un individ care administrează răul şi violenţa ca pe nişte bunuri personale…

Absenţa lui Dumnezeu din conştiinţele oamenilor, vulgarizarea sufletului unor femei care devin mame, căutarea înţelesului vieţii exclusiv aici, pe pământ, laolaltă cu adevărul psihanalizei – suntem trupuri flămânde de plăceri şi spirite profund conflictuale, cum ar spune Freud – toate acestea par a ne deschide ochii spre luciditate. Pentru cine a citit măcar o pagină din Biblie, răul care domină omul pe pământ nu este deloc o surpriză. Dimpotrivă, nu putem avea nicio iluzie cu privire la fiinţa umană. Şi totuşi, ai fi crezut că la două mii de ani după Christos, spiritul să aibă o şansă în faţa animalului din noi. Da de unde!

Închei printr-o nedumerire: acum câteva zile, am trecut fugitiv peste o informaţie potrivit căreia s-a dovedit (?!) că Iisus nu a înviat din morţi sau ceva de genul acesta. Nu vreau să intru în polemică, dar mă întreb: dacă va veni ziua în care nimeni pe pământ nu va mai crede într-o zeitate oarecare, cum va arăta peisajul relaţiilor dintre noi? Va fi bine, vom deveni cu toţii suflete de lumină, ştiind că zeii nu există şi nu veghează, sau ne vom mânca între noi? Mă întreb şi eu…

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Cui i-e frică de 30 de ani? Că mie, nu! (10 de ținut minte)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,787 views

Your tuppence

  1. Millie / 25 November 2015 23:44

    Hai mai sa fim serios… Sa-mi spuneti voi ca inainte, pe vremuri oamenii erau plini de bunatate, ca barbatii nu-si bateau femeile si copii cand doreau sa se descarce, ca femeile nu-si cafeau copii ca se impiedicau, chiar daca abia invatau sa mearga! Cand n-au fost razboaie groaznice, ca nu au existat crime, violuri etc! SA FIM SERIOSI, pe cine pacalim noi aici?
    Vreau sa stiu o perioada in care lumea a fost ca un rai si atunci o sa spun ca lipsa credintei e cauza rautatii de azi, pana atunci spun doar ca oamenii s-au desteptat si nu mai merg sa fie pacaliti de biserica, dar cine vrea sa creada in Dumnezeu sau pur si simplu sa fie un om bun si impacat cu sine este si fara popa!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ana-Maria / 25 December 2013 20:39

    Barbatii “iubesc” strict pe criteriul estetic. De la Eva incoace, Biblia mentioneaza ca frumusestea femeilor fiind principala calitate apreciata: Sara, Rebeca, Estera, femei definite exclusive prin frumusetea lor.
    Chiar si Rut castiga daca nu prin frumusete, prin tineretea fata de sotul ei.
    Nu cred ca asta se poate numi iubire, cu atat mai mult in situatia actuala cand barbatii divorteaza de nevestele tineretilor lor ca sa plece dupa altele tinere.
    Comparativ, iubirea femeilor este stabila, si de fapt acesta este motivul pentru care barbatii nu iubesc si fac ceea ce fac: pentru ca sunt crescuti de femei cu multa dragoste si prea multa ingaduinta, fara sa li se impuna limite, fara sa fie taxati pentru comportamentul urat, fara sa fie pedepsiti pentru rautate, li se ofera tot fara sa li se ceara nimic in schimb.
    Fetitele sunt educate sa se sacrifice continuu si sa accepte orice, baietii sunt educati ca li se cuvine totul.
    Rezumand, misoginii cei mai inversunati sunt femeile.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 2
    Reply
  3. T.D. / 12 April 2012 14:06

    Cancerul umanitatii este ca nu ne putem iubi cu adevarat fara o zeitate intre noi.Asta este cel mai trist lucru.Nu ne mai iubim prietenii,familia si consoartele pentru ca asta vrem sa simtim.Le iubim pentru ca suntem speriati de faptul ca suparam zeitatile.Desi ne-am autointitulat cele mai inteligente fiinte de pe mapamond ,nu suntem.
    Si as vrea sa citez si eu un film ,chiar acelasi care a fost citat mai sus(scuze pentru limba citatului ,nu am nici timp nici dispozitie sa il traduc ) :
    “If you are reading this then this warning is for you. Don’t you have other things to do? Is your life so empty that you honestly can’t think of a better way to spend these moments? Do you read everything you’re supposed to read? Do you think everything you’re supposed to think? Buy what you’re told you should want? Get out of your apartment. Meet a member of the opposite sex. Stop the excessive shopping and masturbation. Quit your job. Start a fight. Prove you’re alive. If you don’t claim your humanity you will become a statistic. You have been warned”

    -Tyler Durden

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Belle d”Imagination / 16 March 2012 13:55

    Nici eu nu vreau să intru în polemică. Mă lasă rece dacă or să producă un copârşeu cu oareşce ciolane într-însul pe care să scrie Iisus. Iisus n-a fost un titlu. N-a fost un nume unic. Yoshua e chiar frecvent ca nume. Întâi să-mi demonstreze că Iisus cel din biblie şi cel din cimitir sunt unul şi acelaşi şi pe urmă vom discuta.

    Trist e altceva, chiar şi la tine. A nu face rău de dragul/ de frica unui părinte, chiar dacă ar fi el Ceresc, e la fel de copilăresc ca orice alt gest al unuia de câţiva anişori.

    Îmi place să cred că sunt adult/ă, că am o conştinţă, că ştiu să deosebesc binele de rău. Şi vreau să îmi urez să nu prind ziua în care voi renunţa la liberul meu arbitru şi la alegerea conştientă de a nu face rău cuiva, de frică.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
    • adrian tiglea / 16 March 2012 15:01

      Ar fi liniştitor dacă omul ar comite binele din determinarea fiinţei Sale. Viaţa demonstrează, însă, TOŢI comitem răul, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin. Mulţi dintre noi chiar fără vreo urmă de sfiiciune, şi doar ca “să ne râdem”. Din păcate, numai gândul la un Tată Ceresc – indiferent care îi este numele – îl poate, cât de cât, struni pe om. Ne place sau nu, iluminiştii au dat cu oiştea-n gard când au povestit despre îmbunarea sufletului omenesc prin raţiune. Iar ceea ce îmi place în creştinism este curajul de a recunoaşte faptul că natura umană este în mod absolut şi iremediabil viciată; şi că, în absenţa asistenţei divine ori a recursului conştient la Dumnezeu nu vom face decât să ne perfecţionăm răutatea. Nu mă înţelege greşit, eu sunt primul dintre cei răi şi păcătoşi. Dacă nu aş avea conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, aş fi încă mai nenorocit decât sunt. Aşa, mă străduiesc să fiu bun. Rareori, îmi iese.

      Thumb up 4 Thumb down 0
      Reply
  5. Andy / 6 March 2012 10:37

    Când zeii cad de pe piedestal
    sunt într-un fel sau altul mereu prezentă:
    lângă soclurile rupte,
    lângă trupurile zdrobite.

    Mă uit la ele cu răceală:
    Au fost vreodată vii cu-adevărat?

    Când zeii cad de pe piedestal nu se întâmplă nimic.
    Lumea nu se cutremură.
    Apocalipsa nu e aproape.
    Asteroizii ne ocolesc planeta fără gând de coliziune.
    Rămâne în urmă doar un deget de praf,
    alături de senzația că am trăit până atunci
    o viață imaginară.

    La fel ar simți
    și papagalul din colivia de sub geamul meu
    dacă zăbrelele din jurul său ar dispărea:

    Uimire, teamă, neîncredere…

    doar pentru câteva secunde.
    Pentru că în următoarele,
    aripile s-ar deschide,
    gâtlejul s-ar întinde,
    iar pătratul acela albastru – lipit undeva sus –
    ar deveni culoare universală.
    Unica pe care ar zări-o.
    Ultima pe care și-ar dori să o vadă.
    În care și-ar dori să se scufunde.

    Printre soclurile spulberate,
    în praful zeilor care au cazut demult,
    n-aș mai avea motive să privesc în sus.
    Totuși o fac.
    Reflex? Nostalgie?
    Nicidecum.
    Un zâmbet larg îmi deschide lumea:

    odată statuile căzute,
    pot vedea ce era dincolo de ele:

    un cer senin
    și un soare care nu are nevoie de o coloană pentru a străluci
    desupra mea.

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro