Maidanul cu dragoste

Darie Lăzărescu

6 March 2014

DarieÎncerc să mă strecor printre evenimentele recente, de ultimă oră – cu impact asupra mea şi a dumneavostră. Fentez, doamnelor, cum procedez în ultima vreme, împing realitatea pe planul al doilea. Mă protejez de lumina şi zgomotul exploziilor, trag draperiile, sting veioza, mă acopăr cu cearşaful până peste cap. Îmi păzesc pielea, prin urmare. Epiderma mea preţioasă. Biata mea piele de sagri, ciuruită deja de glonţul de argint al unor ani care nu m-au iertat!

Dar să nu cădem, vorba ăluia, în urâcioasa întristare… În spate există întâmplări vesele, unele de tot hazul, altele absolut incredibile, zăcând acolo, în cufărul de vechituri al fiecăruia dintre noi. Alături de nimicurile astea aurite se odihnesc cuvinte, gesturi aproape uitate, sunete de expiere sau de dragoste, momente de aşteptare, de emoţie maximă, de apatie sau disperare. Faceţi, rogu-vă, un salt în memoria personală şi vă asigur că vă veţi îngrozi.

Un cuvânt circulă în ultimele zile, un termen care, pe meleagurile noastre, nu înseam-nă altceva decât „loc viran la marginea târgurilor de provincie; teren al nimănui”.

Aşadar „maidan”… Despre acest „teren viran” am învăţat de la George Mihail Zamfirescu. Tot de la sensibilul scriitor interbelic am aflat că într-un astfel de loc pot avea loc drame, crime pasionale, iubiri imposibile, prăbuşiri definitive…

Însă vremea vremuieşte…

Fac, deci, acel salt în memorie de care vorbeam, pentru că numai astfel mă pot teleporta.

Am patru sau cinci ani şi cresc la casa părinţilor mei, undeva prin Teleorman. O casă părintească e ca o stea fixă. Ea arată invariabil Nordul, corăbierii navighează încrezători că steaua asta nu se va clinti din loc în veci. Pe lângă ea trece o cale ferată, peste calea ferată, o pădure de plopi. Apoi râul, mai departe pădurea. Şi un drum prin pădure care duce nu se ştie unde. Toate acestea au existat cu mult înainte de a afla eu ce înseamnă amorul. Habar n-am dacă mai sunt pe undeva, vorba unui poet, dacă mai trăiesc.

Se apropie seara, ştiu că vom pleca de-acasă – părinţii, probabil nişte veri. Într-o căruţă trasă de doi cai iuţi ca focul. Vom pleca spre un sat, dincolo de pădure, habar n-am dacă e Macondo sau altul. Dar exista pe-atunci Macondo? Probabil că da,încă nu trecuse veacul de singurătate. Există locuri pe lumea asta unde timpul se scurge cu încetinitorul, oamenii se mişcă lent, sentimentele se dilată. În felul acesta se poate acoperi un veac.

dragoste

Ne punem în mişcare. Trecem calea ferată, dincolo de care se întinde maidanul. S-a lăsat noaptea, e răcoare, pădurea de plopi foşneşte ca o anaconda şerpuind prin frunzişul uscat. E toamnă? E vară? Cred că e spre sfârşitul verii, sau cam aşa ceva.

Căruţa hurducăie prin hârtoape, eu sunt aproape adormit, ceilalţi tac şi ei înfioraţi de aventura desprinderii de Macondo… Tocmai s-a ridicat o lună gigantică, cum astăzi nu mai există. Maidanul vibrează, suieră, geme sub povara acestui astru neaşteptat. Şi printre plopii rari, proiectate pe obrazul palid, două siluete încăibărate, pe care memoria mea le înregistrează cu indiferenţă. Habar n-am despre ce e vorba. Dar părinţii, verii şi moş Luca s-au trezit, şi acum fluieră excitaţi. Nu pot scrie aici nimic din comentariile lor. Am fost şi sunt încă un copil cuminte.

Un pic mai târziu, am mai văzut, cu o pricepere mai mare, şi alte cupluri înfierbântate pe maidanul cu dragoste. Sau poate că imaginaţia mea a căpătat treptat dimensiuni periculoase. Pe care mai târziu le-am considerat fireşti. Atât în timpul zilei, cât şi în visele mele de adolescent cu umori tulburi. Ca toţi adolescenţii, probabil.

Doamnelor, voi n-o să îmbătrâniţi niciodată. Aşa simt. Pentru că eu n-am să ştiu că timpul se scurge şi pentru voi, cum se scurge pentru mine. Cuplul acela de amorezi se împreunează şi azi în memoria mea, mai ceva decât în filmele cu trei de X… Şi nu sunt atât de sigur dacă cel puţin una dintre voi n-a trecut pe-acolo, pe maidanul cu dragoste, fascinată de luna aceea nefiresc de aprinsă…

De ce îmi tot spui doamnă
că îmbătrâneşti?
îmi tot repeţi că se lasă seara şi
uite ce frumos clipeşte ochiul roşcat
al sticlei de whisky –
iar ţigara mea desenează prin aer
vieţi scurtate de licurici
contururi obscene de cantaride/
dar de ce doamnă? îmi strecor
şarpele mâinii pe sub
voalul turcoaz/ ceva
fierbinte împrimăvărează
margini ruine paragini –
o madlenă străluce
în abisul paharului/
picioarele noastre
fac bruderschaftul etern. 


Citiţi şi

A fi sau a nu fi parte din aventură

Georgia

Pentru C.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,181 views

Your tuppence

  1. valeria haş / 6 March 2014 22:36

    Maidan, cale ferată, dragostea ca o patimă grea, adjudecată dintr-un şiş viclean… tot spre Domnişoara Nastasia m-a purtat şi pe mine amintirea (că, deh! am avut vreme să strâng câteva)…
    Un text cu parfum vechi, de calitate.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro