Mamă singură și fericită, se poate?

Anca Constantin

11 April 2014

Anca ConstantinFotografie veche. Dor nou. Aţi băgat de seamă, dorurile nu îmbătrânesc niciodată? Nu te obişnuieşti cu ele, nu te pierzi de ele, nu se pierd de tine, creşteţi împreună. Crezi că le-ai pus undeva, departe de fiecare zi şi când ţi-e lumea mai limpede îţi tulbură apele cea mai mică fărâmă de amintire.

A mea, azi, o fotografie veche, un colţ de cofetărie din vremuri fragede de viaţă.

Şi de nicăieri, el. Cel mai mic oftat de dor. De scaunele acelea inconfundabile, înflorite din fier răsucit alb, dispărute odată cu copilăria. De aromă de îngheţată plutind agale printre raze de soare în primăvară abia trezită. De cuminţenia linguriţelor mărunţind tacticos o prăjitură, sub ochi limpezi de copil. De poveşti ţesute din te miri ce, odată cu bucuria de a fi furat o fărâmă de timp doar pentru tine.

După-amieze de duminică molcomă – mergeam mereu cu mama la cofetăria noastră preferată. Era doar a noastră, aşa de drag însuşită încât nici prin cap nu ne trecea să suferim că era singura de fapt. N-aveam multe de ales între prăjituri, dar nici asta nu stăpânea bucuria.

Ea rămânea mai mereu la cafeaua neagră, în care mă străduiam întotdeauna să-i strecor o fărâmă din frişca pufoasă din eclerul meu. Încerca să-mi reziste, dar o primea în cele din urmă zâmbind ascuns pentru că ştia că învăţam să dăruiesc din oricât de puţin.

Doar o mamă singură cred că ştie cât de dulce poate fi cea mai neagră cafea sorbită din plinul de a fi putut dărui copilului ei o bucurie, chiar una care poate părea aşa măruntă, ca o prăjitură într-o zi senină.

Anca și mama

Anca și mama. Sau mama și Anca. Totuna. 

Eram primele zuze, cred, care ne încumetam să alegem îngheţata când abia se încălzea afară şi alte mame grijulii îi ţineau încă puii departe de “rece”, “curent” şi “fără şosete”. A mea mă învăţase deja că “altfel” e bine, la fel şi curajul de a trăi azi, fără grijile pentru mâine. Şi griji erau, slavă Domnului.

Cât de mult a putut, m-a ferit să văd orice preţ posibil, oriunde ieşeam împreună. Ştia că stau cu inima mică pentru ea, că eram singure şi era greu, aşa că tot ce voia era să mă înveţe că impulsul bucuriei e vital şi că umbra banilor nu trebuie niciodată să aleagă în locul inimii mele. De copil.

Duminica era întotdeauna doar pentru noi, orice ar fi fost. Nu un răsfăţ, ci o necesitate de a nu uita că, peste orice, trebuie să existe zâmbet, timp, senin. Fericire.

Aşa că era mereu ziua noastră de visat, de plănuit, de întins aripile în soare, de crescut speranţe. De hrănit inima.

Vorbeam cu orele… o ascultam vrăjită, mă asculta fericită. Râdeam. N-am simţit vreodată când mi-a fost lecţie, dar ştiu atât de multe din ea.

Sau ne era linişte. Şi citeam, tot cu orele. Fiecare în lumea ei. Împreună.

Am trecut zilele trecute pe lângă locul nostru, acum o cofetărie elegantă, plină ochi de toate minunile. Dar toată strălucirea acoperă cumva simplul şederii la soare, în jur maşinile prea multe şterg abrupt liniştea, aerul prea greu de oraş înţesat de praf astupă aromele dulci care te ademeneau cândva. Toate sunt prea colorate, nu ghiceşti mai nimic natural în tăvile mari, înghesuind culori stridente, prea puţin gust şi încă şi mai puţină atingere de mâini goale, frământând.

Pe terasă, câteva măsuţe pline, părinţi şi copii, egal preocupaţi de butonat telefoane şi alte maşinării de ocolit paşii desculţi în iarbă. Nici o carte, nimeni nu priveşte pe nimeni în ochi, mai nimeni nu râde de-adevăratelea. Cei mai mulţi sunt doar preocupaţi să nu le lipsească nimic. Şi au doar lucruri.

Închid ochii şi mă aşez cuminte gândului meu într-unul din scaunele albe din amintire. Lângă mine sunt pe rând mama, cea mai bună prietenă, oameni dragi, prieteni, clipe niciodată uitate, poveşti, caiete de poezii, priviri, soare, ploaie, zâmbete, Viaţă.

Plec s-o sun pe mama.

Apoi să-i scriu celei mai bune prietene din copilărie.

Sunt atât de bogată pentru că îmi sunt aici, parte din mine… Pentru că ne suntem unele altora parte din iubire.

Asta înseamnă că azi încă pot privi în ochii copilului din mine.

Pe Anca o găseşti şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! :)  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Nu se moare din dor

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Trandafirul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,378 views

Your tuppence

  1. Maria Acsinte Staudt / 7 November 2014 22:55

    Ai scris superb, Anca ! Mi-am screscut baietii singura si m-au impresionat randurile tale pentru ca m-am regasit in ele . Multumesc ! 🙂

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
    • Anca / 1 February 2015 13:08

      Mulțumesc, Maria! Băieții tăi sigur au crescut bărbați frumoși. Cei mai întregi bărbați pe care îi cunosc sunt crescuți de mame singure. Tot binele să fie cu voi! 🙂

      Thumb up 4 Thumb down 0
      Reply
  2. Ralu / 3 August 2014 0:17

    Super articol,Felicitari!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro