Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mama

6 March 2018

Primul cuvânt, cel mai iubit din lume! În jurul vârstei de un an, toți copiii  fac cea dintâi și cea mai frumoasă declarație de dragoste. Și, pentru că este de prisos să spună mai multe, probabil, cred ei, e de la sine înțeles că acest cuvânt adună în el toată iubirea de pe pământ. Și o oferă, cu simplitate și inocență, celei care le va călăuzi pașii prin viață.

Abia ieșită din adolescență (pentru că părinții noștri se căsătoreau devreme) și fără lecții de „parenting”, ca în vremurile noastre, a învățat din mers să fie mamă. Nu știu dacă s-a întâmplat exact în momentul când a născut prima oară sau atunci când i-a oferit surorii mele, care abia împlinise un an, păpușa mult dorită.

Sora mea primise deja, pe lângă dragostea nemărginită a primului născut, și o mulțime de jucării. Însă, cu ochii în lacrimi și printre suspine, o cerea doar pe… ea: păpușa – suvenir, primită de mama în dar de la tatăl meu, atunci când se cunoscuseră. Aceasta era frumos așezată sus, pe șifonier, și privea de acolo, cu ochii ei sticloși și cu un aer de  superioritate, întreaga scenă de familie, cu scâncete de copil și povețe date între generații. Așadar, sub îndrumarea bunicii, care i-a spus că o mamă trebuie să ofere copilului ei totul, a renunțat la… prețiosul dar cu valoare sentimentală. Spre satisfacția bebelușului, care, cel puțin în ziua aceea, n-a mai plâns. A doua zi, păpușa rămăsese fără ochi.

Și, pentru că se crease un precedent, tare greu i-a fost mamei să o țină pe sora cea mare, de acum, departe de ochii vioi ai nou născutei sale surioare. Slavă Domnului că a reușit!

Poza articol Mama RAMONA DOGARU

Atunci când am apărut și eu pe lume, câțiva ani mai târziu, am fost primită în familie cu toată dragostea. Căci nu știu cum se face, dar o mamă poate oferi atâta iubire, ca o fântână ce nu seacă niciodată.

Nu ne spuneam „te iubesc”, așa cum o fac copiii din ziua de azi, căci nu știam că ceea ce simțim se poate exprima în cuvinte. Și nici acum nu cred.

Mama ne-a arătat mereu, mie și celor două surori,  dragostea necondiționată, prin faptele și gesturile ei. Și a știut să ne încurajeze întotdeauna, fiind convinsă, probabil ca toate mamele din lume, că asemenea copii doar ea are.

Îmi amintesc cum, chiar înainte de a împlini șapte ani, mi-a cumpărat cel mai frumos cadou. M-a întrebat, într-o zi: „Ți-ar plăcea să ai un pian?” Iar eu i-am răspuns: „Mamă, dar ai uitat? Eu am deja unul.” Și chiar aveam: unul de jucărie, mic și roșu, chinezesc, la care ea mă auzea adesea cântând. I-am răspuns scurt și sincer, pentru că nu aș fi vrut să o supun unor cheltuieli suplimentare, mai ales că aveam de gând să-i cer, din nou, o păpușă. Îmi amintesc și acum cum a râs și mi-a explicat că e vorba de un pian adevărat. Am acceptat pe loc, iar într-o săptămână am primit un frumos pian vienez, de concert.

În scurt timp, m-a dus la școala de muzică din orașul meu, pentru a susține examenul de admitere la secția de pian. Îmi mai amintesc cum ne-am întâlnit cu o prietenă a ei, imediat după. „Și cum, i-ai luat pian fără să o testezi înainte?!” a întrebat, intrigată, femeia. Iar mama a răspuns, senină: „Sigur. Știam că o să ia examenul. E foarte talentată.” Atunci mi s-a părut cel mai natural lucru. Abia acum, însă, privind în urmă, înțeleg uimirea din întrebarea femeii. Dar și mândria din vocea mamei.

Așa cum era normal, mama mi-a călăuzit primii pași. Ce nu știam eu, atunci când eram mică, era că mama mă va mai învăța, peste ani, încă o dată, să merg. Și nu e doar un mod de a o spune. Căci sigur că o mamă e alături de copilul ei, indiferent de vârstă, atunci când se întâmplă ca acesta să cadă. Exact ca atunci când îi supraveghează primii pași de bebeluș.

Și s-a întâmplat să cad și eu. În toate felurile. Iar mama a fost lângă mine, să mă ajute să mă ridic. Exact la vârsta când credeam că tocmai eu îi voi fi sprijin. Și, așa cum mă așeza la poză, când eram bebeluș, sprijinită într-o lopățică, să-mi țin echilibrul, a reușit să îmi redea echilibrul și acum. Cu ustensile ceva mai altfel decât o lopățică (pe care le-a cumpărat chiar ea, de la parterul clinicii),  dar și cu aceleași vorbe blânde și încurajatoare.

Atunci când eu mă gândeam că nu mă voi mai ridica vreodată, ea era la fel de încrezătoare ca în ziua în care mă înscrisese la examenul de pian.

Am crezut că o dezamăgisem. Că îi înșelasem așteptările mărețe pe care le avea de la mine. Și, totuși, cât de mult mă înșelasem!

Pentru că începusem să-mi mai revin din căderea mea brutală, ca din vis, mă plimbam, într-o zi frumoasă de vară, prin parcul din centrul orașului meu natal. Orașul cel mai drag, în care merg mereu când simt nevoia să mă reculeg.

Eram cu una dintre surorile mele, care mi-au fost la fel de aproape ca mama. Și atunci am văzut-o. Stătea pe o bancă, împreună cu câteva prietene. Ne-a făcut semn cu mâna, să ne apropiem. Se putea lesne citi bucuria din privirea ei, când m-a prezentat unei doamne, pe care nu o mai întâlnisem niciodată: „Uite, doar pe tine nu te cunoscuse prietena mea din America!” Și apoi, întorcându-se spre femeie: „Ea e fiica mea cea mică.” Eram stânjenită. Nu mă simțeam într-o formă tocmai bună, ca să fiu prezentată cuiva.

Și atunci am înțeles că, pentru mama, eu nu căzusem niciodată. Și nu aveam niciun motiv să cred că aș fi dezamăgit-o.

Era la fel de mândră, ca în dimineața aceea senină de vară târzie, când copilul ei obținuse primul succes din viață… iar ea nu se mirase deloc…

 Guest post by Ramona Dogaru

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de forme de a muri (II)

40 de forme de a muri (I)

O blondă tinerică și un munte de bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,249 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro