Mame de toată jena

Andreea Petrescu

4 October 2012

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu cred că a fi femeie rimează obligatoriu cu a te pricepe să fii mamă. Aş băga mâna în foc fără ezitare că o bună parte dintre femeile din jurul meu au o mulţime de calităţi şi defecte înnăscute sau în curs de dobândire, fără ca maternitatea să se încadreze automat pe lista cu plus. Ştiu că momentul în care o femeie devine mamă este de neegalat şi că el schimbă iremediabil toate fiinţele implicate în proces. Cu toate acestea, nu sunt de părere că naşterea unui copil transformă personalitatea formată prin depunere de sedimente în ani şi ani, că funcţionează ca un medicament care vindecă şi repezeala, şi ignoranţa, şi egoismul, şi comoditatea sau că aşterne asupra mamei un văl de responsabilitate şi iubire care o conduce dincolo de puterea-i omenească, supusă greşelii, către perfecţiune.

Mai mult, aş putea da exemple peste exemple de mame care nu au trecut testul maternităţii, oricât de mult s-ar fi străduit şi oricâtă binecuvântare le-ar fi transmis duios bunicile, străbunicile şi vecinele trecute şi ele prin caznele mute ale creşterii copiilor. Şi nu e nimic de condamnat în legătură cu asta, ba dimpotrivă. Maternitatea nu este cu nimic mai uşoară decât profesia, cunoaşterea de sine, calmul interior, relaţiile, afacerile şi alte capitole la care dăm rateuri în mod frecvent cu sau fără intenţie. Dincolo de magie şi bucurie, înseamnă şi un noian de amănunte pe care nu toate am fost înzestrate de mama-natură (în toată dărnicia ei) să le depăşim cu succes.

Dezavantajul meu la nivel de experienţă este acela că nu am trecut încă pragul, oricât de mult m-ar purta imaginaţia printre cărucioare şi teme la matematică. Vă ofer însă spre citire un interviu cu două femei care au făcut pasul cel mare, dar care nu pretind să intre în cursa pentru mama anului. Alicia Ybarbo şi Mary Ann Zoellner sunt două dintre autoarele cărţii-confesiune Mame de toată jena. Ghidul de părinte pentru noi, restul, în paginile căreia recunosc că se fac că nu aud copilul care plânge sau că îşi fac timp pentru ele şi lasă copilul în mâinile bonei, ale soţului înţelegător sau ale bunicilor. Nu e totuşi nici cazul să ne culcăm pe-o ureche, pentru că orice mic defect poate fi corectat cu timpul şi orice copil poate să-şi educe mama cu puţină insistenţă şi cu tonalitatea de plânset potrivită. Dar mă întreb câte sunt cazurile în care o mamă recunoaşte că nu se pricepe, că nu vrea să se priceapă sau că mai are nevoie de timp ca să devină ceea ce se poate numi „o mamă bună”?



Citiţi şi

E cu mine peste tot ṣi oricând ṣi-mi aduce aminte cine sunt ṣi de unde vin

„Crede și nu cerceta!” e o mare minciună

Unde dispar iubitele după căsătorie


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,378 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro