Mami are satâraş

Ana Barton

25 June 2013

Se făcea că eram cinstiţi. Că nu mai visam s-acoperim şi nici să vindem imagini. Şi nici oglinzi proaspete. Era vis în vis, ca să se mai disipeze durerea până la a nu o mai simţi, nu limitrofă nesimţirii.

Se făcea că nu mai ascundeam satâru’-n poale şi nici nu-l mai diminutivam. Că aveam o criză de imponderabilitate şi nu mai simţeam frica, nici apăsarea, nici nevoia. Pe-ale nimănui.

Şi recunoşteam că suntem crude, că durem când ne-ncearcă nevolnicia şi cutremurăm când ne cuprinde. Şi suportam să făţuim asta, eram ignifuge, deşi autoextincţia prin combustie pare singura formă onorabilă de vieţuire, ştiu, scurtă şi eficientă, în astfel de situaţii.

De-aia puteam să căutăm în noi, să scoatem şi să punem pe masa cinstită cât rău poate face o mamă copiilor ei. Şi cât de mult timp. De fapt, tot timpul. Ode mamelor noastre, ode nouă, de la ieşiţii din noi, atârnătorii pentru care tremurăm de grijă. Osanale naturale.

Creştem din dragostea şi din păsarea lor neîntreruptă şi, da, sfinte sunt mamele şi-şi merită venerarea. Dar sunt sfinţi luptători şi taumaturgi, nu doar rugători. Adesea, se luptă cu noi şi, când cred ele că suntem prea mici, oricând ar fi asta, ne luptă pe noi, în locul nostru.

O mamă te poate îngenunchea aşa cum nimeni altcineva n-o poate face. Iertaţi-mă, taţilor… Voi nu puteţi decât să daţi cu dalta mare în locuri mici, să curgă sânge greu de sare, dar mai mult, niciodată. Nu, n-o să vă dau explicaţii psihologizante, o să vă spun, ţărăneşte, că aşa-i lumea făcută şi de-aia se poate ca mama să te facă zeu ori târâtoare. C-un gest frugal de pleoapă, nu cu mai mult.

Mă-nchin în faţa mamei mele ca la achiropiite. Şi azi, aşa cum am făcut mereu. Nimic n-o poate prăvăli pe ea din locul închinării. Însă văd fricile supte deodată cu laptele ei, duc şovăirile mele născute din neîncrederile şi temerile ei, cad sub neputinţele mele pulsând din tăiş. Mirosul meu de om le ştie bine. Şi se doboară lor.

Trăiesc nedezlipirea copilului meu cu frică. Ştiu că i-am dat. Ştie şi ea. Dar mai ştiu şi cât am săpat în ea cu satâraşul meu, mereu dezinfectat, cu mâner incrustat şi teacă moale, de mătase. Şi ştie şi ea. Mă recunoaşte cu recunoştinţă şi mă apleacă aspru, cu oţel tânăr, moştenit. Văd cum îi creşte lama.

Şi îndrăznesc azi către tine, cetitorule. De ţi-ai durea cu pârjol făcătoarea, nu-i spune de răni şi nu-i arăta locurile. Iubeşte-o făţiş, ca să-şi uite satârul departe. Însă pruncului tău arată-i drumul cinstit prin care să te prăbuşească atunci când degetele ţi se-ncruntă pe plăsele şi-ţi vine frică de scoatere, că aia nu e poftă.

Arată-i copilului tău cum şi unde să dea, atunci când îi greşeşti. Învaţă-l să te ruşineze şi să te clatine. Cum să te-nfrunte şi, mai ales, să te înfrângă. Arată-te în slăbiciunile tale toate, ca să piară-n pustietăţi spaimele care sculptează nepriceput oameni. Ca să fie viu.



Citiţi şi

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,813 views

Your tuppence

  1. Claudia / 22 October 2013 16:11

    Au Ana…sa te poata infrange….copilul meu, sa poata. Ce bine ar fi, ce bine ar fi sa lasam deoparte platosa si spaima si scutul si instinctul si sa lasam copilul sa ne biruie. Dar sa nu stie totodata ca doare…pentru ca il doare si pe el ca te infrange.

    Si pe mine ma doare cand stiu ca pot sa infrang copilul, sa il supun 🙁 si o fac. Si-mi pare rau. Mai bine mi-ar arata cata dreptate are…pentru ca are, eu nu am. Eu sunt adult.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro