Mâna mea stângă

h„Parcă sunt MJ!”

”Hai, măi!…Pe cuvânt că nu arată rău!”

Nu-mi e suficient. Din oglindă, orteza mea neagră cu un deget pare să cânte Dirty Diana în legea ei, iar eu, care nu am fost niciodată o fană a Megastarului, rămân în urmă, așteptând îndepărtata zi când vor veni U2 în România…

Mâna mea stângă e bolnavă. Nu grav, nu iremediabil, dar suficient cât să se transforme într-o anexă dureroasă și destul de nefolositoare, pentru o vreme. ”Esențial”, mi s-a spus, într-un cabinet cu pereți albi unde am transportat-o cu tot cu book-ul ei (o radiografie față-profil, cu degete răsfirate și o încheietură amintind de mânuța cauciucată a lui E.T.), “este să o țineți imobilizată. Nu ridicați, nu gesticulați, nu o încordați, nu o forțați în niciun fel! Altfel nu am cum să vă ajut.”

Ușor de zis…Când ai ”mișculici”, așa cum îmi spunea mie mama când eram mică, plus o fetiță de șapte luni care pare să-i fi moștenit, nicio mână, fie ea și cea stângă, nu are timp, încă, să iasă la pensie. Nu poate fi disponibilizată. Nu și nu. Așa se face că, împlătoșată în accesoriul ei negru, cu deget (Who’s bad?), o duc, zilnic, la fizioterapie. Fără mândrie spun că sunt cel mai tânăr pacient din zonă, așa că toată lumea mă cocoloșește. Nu și ea, fițoasă, în mod clar neamatoare de curenți și de cordonul ca un garou care o fixează între două plăcuțe metalice.

”Vă doare rău, nu?”

”Suportabil.”

Realitatea este că mă doare, însă. La propriu, dar și la figurat. Mă doare pentru că mă limitează. Mâna mea stângă e locul favorit de adormit al fetiței mele, posesoarea inelului meu cu piatră albastră (o bijuterie total nepotrivită pentru galvanizări și ultrasunete, ca să nu mai vorbim de laser), e mâna pe care m-am obișnuit să mi-o trec, ritual, prin păr, într-un tic care e ”marca mea”. În ea stă bărbia mea bine culcușită, în majoritatea pozelor, tot ritual, ”la cafea” și nu numai. De ea se prinde, ca un vârcolac, sau ca o hermină leonardescă, varianta contemporană, o brățară lată, cu lapis, pe care o port rar și pe care o iubesc mult. Tot stânga e mâna care merge, cel mai des, la plimbare, în altă mână. (Și) din cauza ei mi-am amânat întâlniri pe care le așteptam de mai mult timp (”…să nu te superi, dar sunt mai simpatică atunci când gesticulez”). E punctual terminus al umărului care îmi duce geanta și purtătoarea predilectă a oricărei punguțe de cumpărături.

h
Acum e posacă. Se simte nefolositoare și indirect asimilată unor hit-uri din anii ’90, care nu o reprezintă. Langoarea ei mă duce, uneori, imagistic, spre exagerări și repere din vasta galerie a neputințelor și a suferințelor pe care și le înscenează, cu mâna lui, omul sănătos: personajul lui Charlotte York, făcând pe oarba în spatele ochelarilor ei de soare fumurii, într-un magazin arhiplin, așa, să vadă cum e. Flaubert luând arsenic de dragul doamnei Bovary. Laurence Olivier șchiopătând de bunăvoie și nesilit de nimeni, ca să intre în pielea personajului, mult înainte ca destinul să-i pună în scenă o autentică operație la genunchi. (Da, știu, extrem de veleitară mâna asta stângă a mea, dar, ce să-i faci, toți bolnavii își au hachițele lor…).

Una peste alta, însă, așa cum e ea, pomădată cu toate gelurile antireumatice din comerț, îmi lipsește. Simt nevoia să dau din ea energic, să-i desenez fetiței mele hărți pe tâmple cu arătătorul stâng, s-o las să danseze în umbre chinezești pe peretele de la ea din cameră, să-i fac cunoștință cu gelul gingival noaptea, când Maria plânge, s-o învăț să facă pesto de casă, să-i strecor la încheietură, acolo unde strânge orteza mai tare, o picătură de parfum nou (l-am primit tocmai de la Grasse, din patria alchimică a esențelor care sucesc și minți, și capete, și încheieturi), să dorm cu ea sub cap (ah, de când nu am mai dormit cu ea sub cap!), s-o duc să danseze, s-o las să schimbe scutece, s-o plimb, să-mi parchez tâmpla proprie în căușul tip cupolă al unei mâini susținute de un tendon mai rezistent.

Livresc și firoscos din partea mea ar fi să bag aici un paragraf cheie despre cât de tare ne lipsesc lucrurile cărora, în mod curent, nu le dăm importanță, când ies din uz. Când intră în service. Când se strică. Una peste alta, aș putea să fac din asta clue-ul unui text fără clue, altul decât cel simplist perorat până acum: că mi-e dor să mă bucur de viață și să mă agăț de ce am frumos pe lume cu amândouă mâinile. Bingo! Dixi. N-a fost așa greu. Când o să treacă (ceea ce sper că se va întâmpla, într-un viitor rezonabil), cred că am să păstrez orteza cu un deget într-un sertar, undeva. Nu ca s-o mai port vreodată – sper să nu fie cazul. Nu. Ca să mă bucur de revenirea la accesoriile, atingerile, gesturile care au mai multă legătură cu mine decât plăcuțele de metal, între care zace, în fiecare zi, de la 17.30, inelul meu cu piatră albastră. De momentele bune, plate, proaste sau excelente, în care funcționez 100%, fie și stângaci. Sau stângace.

Dar nu, n-am să fiu firoscoasă, n-o să recit niciun carpe diem catedratic și n-o să pretind că am mai mulți ani și mai multă înțelepciune decât e cazul. În spatele look-ului de MJ, stă o smucitură ghemuită gata să plece în lume, să facă baloane de săpun și să tragă de altă mâna, de cealaltă mână, originea pietrei sudate pe inelarul meu, la trecerea de pietoni. Nu am făcut cam de multișor lucrurile astea și mă tem să nu-mi ies din uz. Din mână, mai exact. Așa că nu am prea mult timp de prelegeri, lamentații sau finaluri cu ziceri adânci.

E deja 17.10. Și-ntârzii la fizioterapie.



Citiţi şi

După douăzeci de ani

Billie Jean – Live in Bucharest 1992

Cu riscul de a mânia 3 milioane de români…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,053 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro