Managementul vieţii – schiţă de proiect

Adrian Ţiglea

25 March 2012

Liana, care are o viaţă frumoasă, propune să povestim despre Zaruri versus Decizie. Viaţa ca rod al întâmplării sau al hotărârilor noastre. Am să pornesc de la ceea ce spune bătrânul Seneca: „obişnuim să spunem că nu a stat în puterea noastră să ne alegem părinţii, că ne-au fost daţi de întâmplare. Dar nouă, filosofilor, ne este permis să ne naştem după cum vrem”. O fi aşa?

Odată cu concepţia noastră, zarurile au fost aruncate. Vom fi plămădirea fizică şi intelectuală a doi oameni pe care nu îi cunoaştem, dar ale căror decizii ne vor influenţa restul vieţii: părinţii noştri. Profesiunea lor, însuşirile lor sufleteşti, viziunea lor asupra vieţii, locul şi vremea în care au ales să ne nască, toate se vor răsfrânge asupra noastră până când vom muri. Din acest punct de vedere, nu există libertate: suntem ceea ce au gândit alţii despre noi că ar fi bine să fim.

Aşadar părinţii sunt dumnezeii noştri. Şi bunicii, desigur. Când mă gândesc la bunici îmi vine în minte lacrima mistică a vieţii. Bunicii sunt responsabili de buna noastră plasare în relaţie cu Dumnezeu şi de amintirile frumoase către care ne vom roti amintirea, atunci când viaţa ne va fi grea.

Cum se educă un copil? Că de crescut, cresc toţi, din păcate şi brutele, care sunt majoritare. Tot răul sau tot binele pe care îl vom săvârşi, mai devreme sau mai târziu, în viaţă, fie asupră-ne, fie asupra celorlalţi, se află în inteligenţa emoţională sădită în noi de către părinţi. Ideea asta mă duce la alta: dacă vrei să fii un părinte bun, pune-te pe lecturi serioase de psihologie. Să depăşim gândirea că un copil creşte oricum, de la sine. Da, idioţii cresc în mod natural, ca la Rousseau. Uitaţi-vă în jur. Încă o dată, depinde dacă vrem să plămădim un om de rahat sau o fiinţă de lumină. Cum ar trebui sădit un copil? Muzică de calitate, plimbări variate, lecturi alese pe sprânceană, poezii cât cuprinde, muuuuuuuuuuultă răbdare şi afectivitate. Este utopic, ştiu, dar se poate încerca. Bun, cine decide care sunt standardele unei educaţii bune? Inteligenţa personală şi bunul simţ. Dacă eşti nenorocit vei creşte un nenorocit, dacă eşti un suflet bun vei creşte un om cu suflet. E simplu. Să nu ne facem iluzii: răul este adânc împlântat în natura umană. De aceea se pune accent pe ideea de educaţie: pentru a îmblânzi fiara din om.

După ce ţi-ai dat silinţa să-ţi educi copilul (aşadar nu doar să îi dai de haleală şi să-i acoperi pielea cu haine, cum cred foarte mulţi români), poţi spera să iasă ceva bun din el. Nimic nu îţi va garanta un rezultat pozitiv, însă. Căci iată, bate-n poartă adolescenţa. Nasol. Dacă nu ţi-ai scăpat copilul în gaşcă până la 14 ani, sunt mari şanse ca el să „fugă” cu tovarăşii de aceeaşi vârstă, de acum încolo. Totuşi, dacă nu ai crescut un cocalar – ceea ce deja e un miracol în această ţară a hoiturilor barbare – sunt şanse zdrobitoare ca plodul să îşi găsească prieteni printre „gulerele albe”. Ghici ce? Aristocraţia intelectuală nu cunoaşte epocă, deşi rândurile sale sunt din ce în ce mai subţiri. Dar mai sunt şi insule de umanism, depinde de noi să le găsim, să ne afiliem cu cei aleşi – puţini la număr – şi să încercăm a vieţui frumos.

Apoi vine viaţa, această vastă plajă pustie care aşteptă tălpile noastre spre a o umple cu sens şi valoare. Se zvoneşte că ar trebui să fim fericiţi. Fericirea poate însemna absenţa plictisului. Să umplem viaţa cu întâmplări care ne fac bine. Întâmplarea de a scrie, în cazul meu.

Nu vreau să vorbesc despre job, pentru că toată lumea vorbeşte despre job, deci e ca şi cum eu însumi aş vorbi despre job. Mai departe.

Până spre 30 de ani, indiferent ce ai construi, e bine. Timpul este un simplu concept filosofic, viaţa nu-ţi cere explicaţii. După 30, uşor, uşor, ceva se schimbă. În primul rând, observi că îţi îmbătrânesc părinţii. Pentru mine acest lucru contează. Nu am absolut nicio problemă cu faptul că eu voi muri, dimpotrivă, mi se pare un eveniment eliberator, în schimb mă doare perspectiva dispariţiei celor pe care îi îndrăgesc. De fapt, eu cred foarte mult că unul dintre scopurile metafizice ale căsătoriei şi ale conceperii de copii este acela de a nu rămâne singuri atunci când ne mor părinţii.

În al doilea rând, devii foarte lucid cu existenţa. În mare parte, cunoşti coordonatele pe care va evolua viaţa ta. De aici, poate şi înţelepciunea, care înseamnă a-ţi propune proiecte de viaţă realizabile.

În al treilea rând, dacă eşti încartiruit într-o familie, e bine, ai o iluzie a faptului că viaţa are rost. Viaţa în doi e grea. În mai mulţi e şi mai complicată. Dacă nu ai familie, e bine şi aşa, ai vreme pentru tine şi îţi poţi acorda de la unu la zece ani timp pentru sporirea intelectuală şi emoţională.

 Viaţa se trăieşte mereu în căutarea unui martor al gândurilor şi sentimentelor noastre – oamenii numesc acest martor iubit, iubită, prieten, soţ, soţie, copil – după caz. Posibil ca această căutare să fie piesa de rezistenţă în managementul vieţii.



Citiţi şi

De ce mai au nevoie copiii pe lângă iubirea părinților lor

Goi și gol într-o mansardă

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,100 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro