Servitul mesei e deopotrivă artă și știință, mai puțin la români. Noi mâncăm mult, prost și fără maniere.
Să vă spun un banc, poate îl știți, poate nu, dar pe mine mă va ajuta mult în scurta mea poveste despre români și mâncare. Un turist străin în vizită pe meleagurile noastre, rătăcit în capitala sufocată, oprește mașina lângă doi polițiști, cerându-le ajutorul pentru a găsi o anumită stradă. Întreabă în engleză, apoi, dându-și seama că polițiștii nu cunosc limba perfidului Albion, o dă pe franceză, continuă cu germana, cu un ultim efort își valorifică bruma de cunoștințe de italiană, după care, sastisit și realizând că vajnicii apărători ai ordinii publice nu cunosc niciuna dintre aceste limbi, demarează în trombă. Unul dintre polițiști se uită cu admirație în urma mașinii și-i spune celuilalt: „Ai văzut, bă, ce de limbi știa ăsta?” Colegul său i-o retează scurt: „Da. Și la ce i-a folosit?”
Zilele trecute, o cucoană proaspăt întoarsă de la Paris îmi spunea că nu înțelege de ce întreg mapamondul face atâta caz de bucătăria franțuzească, pentru că ea nu a putut mânca aproape nimic acolo, după care a conchis ritos: ”Tot mai bune sunt sarmalele noastre românești!” Doamna în cauză, o prosperă femeie de afaceri cu un cont cu multe zerouri în bancă, călătorise de la Revoluție încoace în patru zări și peste patru mari, dar, vorba bancului: „La ce i-a folosit?”.
Că românul mănâncă mult și prost, nu-i o noutate. O spun statisticile ce indică un procent de peste 45% de oameni supraponderali în România, cărucioarele burdușite din supermarketuri, sărbătorile legale, religioase sau electorale, însoțite invariabil de mirosul usturoiat al micilor și cârnaților stinși cu bere băută din pahare de plastic, burțile revărsate ale bărbaților, chiar tineri, chenăruite de maiouri rulate pe piept ș.a.m.d.
Mai trist e faptul că noi nici nu vrem să învățăm ce și cum să mâncăm! Ca în multe alte domenii, avem o incredibilă rezistență pasivă în a experimenta, învăța, acumula, decela și rafina comportamentul nostru alimentar.
Dacă ceri într-un restaurant un mușchi de vită „în sânge”, vei primi cel mai probabil unul „mediu”, preparat pe gustul bucătarului, căci totul se prăjește, frige și coace excesiv. Asezonarea fripturii de miel cu rozmarin și cimbru „strică gustul cărnii”, iar înlocuirea uleiului de floarea-soarelui cu cel de măsline „schimba gustul” mâncărurilor, de bună seamă în rău. Peștele, indiferent de soi, se prăjește invariabil în tigaie tăvalit prin mălai sau făină și se însoțește obligatoriu cu mujdei de usturoi. Pâinea trebuie să fie musai albă, și lista poate continua la nesfârșit.
Am depășit, slavă Domnului, faza în care o masă copioasă era acompaniată de cabernet sauvignon îndoit cu pepsi sau cola, dar nici acum nu suntem mult mai bine. Acum se bea Campari orange, whisky sau gin tonic pe tot parcursul mesei, șpriț rece de vin alb sau vin roșu, neapărat la temperatura camerei și, cum românilor le place să-și încălzească excesiv locuințele și spațiile publice, se bea vin roșu la 24 grade Celsius!!!
De cealaltă parte, există un alt soi de români, al căror „rafinament culinar” depășește orice imaginație.
Ei comandă la o cabană din creierul munților, în admirația nedisimulată a comesenilor și perplexa neputință respectuoasă a chelnerilor, cocktail de fructe de mare parfumat cu lime, cum au mâncat ei anul trecut în Dubai, Branca Menthe, la o cherhana pierdută în Delta Dunării sau o sticlă de Chateau Laffitte într-o cârciumă din Buhuși. Și, lucru deloc de neglijat, își beau cafeaua doar cu zahăr brun!
Între aceste două extreme, există totuși un domeniu în care românii s-au aliniat cu entuziasm la standardele europene și de peste ocean, iar acesta este vastul imperiu fast-food. Hamburgerii, pizza, aripioarele de pui picante și cartofii prăjiți, toate le plac la nebunie, ca să parafrazez o reclamă. Copiii cu părinți înlesniți material își sărbătoresc zilele de naștere în faimoasele localuri fast-food și întâlnirile romantice se consumă în fața unui hamburger cu rondele de ceapă caramelizată, udat din belșug cu milk-shake cu aromă de fragi.
E de la sine înțeles că o astfel de stare de lucruri poate propulsa o persoană care cunoaște elementele de bază ale unei bucătării și alimentații oneste la rangul de guru culinar, cu emisiuni televizate, cărți de gastronomie și verdicte ineluctabile despre aproape orice ține de mâncare, pe principiul potrivit căruia „În țara orbilor, chiorul e împărat”
În final, cu intenția declarată de a vă deveni iremediabil antipatică, trebuie să-l citez pe Lenin cu faimosul său slogan ”Învățați, învățați, învățați!” Să pregătești bucatele cu dragoste și pricepere, din ingrediente proaspete, cu ierburi și mirodenii aromate, într-o ordine armonioasă și plăcută palatului gurii și stomacului, să le servești în porțelanuri delicate, să torni băuturile în pocale străvezii de cleștar și să le potrivești fiecărui soi de mâncare e, până la urmă, deopotrivă artă și știință, și nu face altceva decât să înfrumusețeze viața noastră, deci merită osteneala.
Citiţi şi
La passion de Dodin Bouffant / The Taste of Things
Dragoste la foc mic, cu Juliette Binoche
Ce să faci pentru ca și în creierul tău să fie aprins un pom de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
