Marele Oraş

Andrei Crăciun

10 March 2016

bucuresti

Am ajuns în București dintr-o întâmplare care avea să se dovedească destin, căci în multe orașe am mai locuit eu în ultimii cincisprezece ani, destul am schimbat continentele și adresele, și nicio gazdă nu mi-am uitat și întâmplarea aceea a fost, firește, o fată, dacă nu o iubire, și ce altceva ar fi putut să fie?, imberb eram și viață nu știam, dar aveam poftă să trăiesc, crescusem flăcău și intrasem la facultate, învățam la Științe Politice, citeam toată ziua Montesquieu şi Tocqueville, mergeam întotdeauna pe singurul drum pe care îl cunoșteam, și mă gândeam la fata aceasta, care nu mă însoțise în Marele Oraș, mergeam întotdeauna pe același drum, și niciun pas nu făceam, niciun pas la stânga, niciun pas la dreapta, eram prudent, eram trist, întotdeauna pe drumul cunoscut, și zilele astfel treceau și se făcea vineri și vineri mă întorceam în orașul de provincie, dar ea nu era deloc Penelopă, și de gând nu avea să mă aștepte, patru ani nu e mult când nu ai nici douăzeci, patru ani e un infinit, ea nu era Penelopă și nu avea această răbdare, ea nu putea să cuprindă un infinit, ea era frumoasă și mulți tineri m-ar fi provocat atunci la duel ca să o câștige, de parcă așa s-ar putea câștiga vreodată o inimă, și tinerii aceia m-ar fi ucis, căci eu nu știam să mă duelez, și nici nu aveam de gând să învăț, și Bucureștiul nici nu exista, era doar un decor pe care îl ignoram, trăiam în casa unui mic funcționar, funcționarul era obtuz, îl ignoram și pe el, și, într-una dintre nopțile acelei tinereți, abonatul 0766 61 96 96 nu a mai putut fi contactat, și atunci eu am părăsit Marele Oraș, încercând să mă întorc acasă, dar acasă, exact ca în basme, încetase să mai existe, şi atunci eu m-am întors în Marele Oraş, cu inima, desigur, zdrobită, deci în curs de vindecare, apoi s-a întâmplat să citesc o carte, iar cartea aceasta a fost „Greaţa” domnului Sartre, şi de la cartea aceea totul avea să se schimbe, căci ea m-a scos din mine însumi, m-a aruncat în lume, din cartea aceea am învăţat să ascult scurgerea secundelor în clepsidră, şi tot din cartea aceea am învăţat răbdarea de a asculta şi răbdarea de a vedea, acestea aveau să devină superputerile mele, şi cu aceste superputeri am intrat într-o redacţie de ziar, şi aşa a început partea secundă a trecerii mele prin Marele Oraş, am fost trimis pe teren, aşa spun ziariştii, iar cuvântul acesta înseamnă tot ce e dincolo de graniţa redacţiei, şi mult teren am făcut eu, am fost pe stadioane, cu golanii, cu galeriile, cu marii visători, am fost în canalizările oraşului, în cartierele mărginaşe, îngropate în heroină, în gropile de gunoi, în fabricile sale părăsite, am călătorit cu taxiuri şi cu limuzine şi cu căruţe, am intrat în casele oamenilor, i-am ascultat şi i-am văzut, locuisem deja pe la Gara de Nord, într-un bloc în care la parter era un sex-shop, n-am intrat niciodată în acel sex-shop, un an am petrecut acolo în apartamentul unui scriitor pe care nu l-am cunoscut niciodată, luptând cu gândacii şi cu disperarea şi cu uitarea în care se cuvenea să-mi îngrop Prima Iubire, ceea ce am şi făcut, acolo m-am antrenat zilnic să fiu cinic, îmi pregăteam minutele de cinism cu minuţiozitate, era ca şi cum aş fi învăţat un alfabet nou, era ca şi cum aş fi deprins tainele limbii japoneze sau poate că ale alteia, mai târziu am ajuns pe Calea Moşilor, la etajul al şaptelea, era bine pe Moşilor, într-un apartament enorm pe care îl împărţeam cu doi tineri din Tecuci, unul era patron al unui club de striptease, acolo, în Moldova, celălalt pusese faianţă prin Florenţa, iar acum studia Dreptul în Bucureşti, cu un apartament mai sus de noi locuia o curvă, curva făcea menaj cu două pisici psihopate, mie mi-au dat cea mai măruntă cameră, şi acolo am trăit, cu cărţile mele, scriam pe atunci zilnic poezii, şi toate poeziile îmi erau proaste, şi eu ştiam, şi mă chinuiam îngrozitor, şi Prima Iubire începea să-mi treacă, o studentă în Medicină mi-a cusut rana, şi am învăţat să trăiesc şi aşa, pe Moşilor jucam poker şi nu pierdeam niciodată, căci trişam, peroram grozav, mă credeam Lech Walesa sau poate că altcineva de care nu-mi mai amintesc, şi, uneori, ceva mă atrăgea către Colentina, era ca şi cum mi s-ar fi arătat pentru o clipă orbitoare viitorul, şi atunci urcam în tramvaiul 21 şi coboram înspre Colentina, fără să ştiu de ce, deprinsesem deja voluptatea de a mă pierde pe străzi secundare,  dar s-a făcut o toamnă şi tecucenii mei s-au risipit, ei aveau alte destine, şi a trebuit să plec şi din marele apartament de pe Moşilor, proprietate personală a unei doamne inginer chimist stabilită tocmai prin Hunedoara, şi iar am rămas pe drumuri, până ce ai mei au vorbit pentru mine şi am fost primit în gazdă de Doamna Bebeluşa, pe Răcari, Răcariul acesta e magic în bigorafia mea, căci asta e o stradă despre care auzisem multe legende, se vorbea îndelung despre droguri grele şi despre curse de maşini, dar pe mine toate acestea m-au ocolit, Doamna Bebeluşa a murit între timp, tânără, pe la patruzeci de ani, de inimă, şi chiar o inimă era Bebeluşa, mă străduiam să fiu invizibil, să nu deranjez familia Bebeluşei, nu cred că o deranjam, stăteam într-un colţ de cameră, cu genunchii la piept, citeam „Idiotul”, altă carte nici nu luasem cu mine pe Răcari, iar mai târziu zarurile m-au aruncat prin mahalaua Teilor, într-o cameră, unde am început să îmbătrânesc, superputerile îmi erau la maturitate, şi femeile priveau prin mine şi vedeau o cicatrice care mă traversa, şi ele găseau că aceasta este curaj, nu o nebunie, dar ele nu aveau dreptate, căci nu era nici curaj, nici nebunie, era numai şi numai viaţă, adică timp, iar timpul trece şi închide totul, întocmai ca un coşciug, iar femeile acestea m-au ridicat  în zborul lor de fluturi şi m-au purtat prin tot Marele Oraş, am ajuns în Vatra Luminoasă, la orbi, şi în Sălăjan, şi acolo unde se încheie Rahova şi nimeni nu ştie ce poate să înceapă, şi în Colentina, unde am consumat iubire în mai multe supradoze, care însă nu m-au ucis, căci inima este făcută să reziste, cum ştim toţi, de la un mare prozator român, deloc citadin, eram de-acum bărbat şi stăpâneam peste Marele Oraş, dejunam în restaurante, iar chelnerii îmi ridicau de pe umeri povara gabardinei, şi pălării se ridicau în calea mea, şi nici cu asta nu m-am îmbătat, am continuat să scriu poezii proaste, să intru în casele oamenilor şi să-mi folosesc superputerile pe care domnul Sartre mi le-a dat, şi în toate parcurile oraşului am fost, şi într-o noapte e foarte posibil să fi traversat Dâmboviţa în zbor, căci niciodată nu mi-am frânt aripile mari ale visului, şi am început să curg prin Marele Oraş ca un sânge, i-am învăţat toate staţiile de metrou şi şaormeriile, i-am cunoscut femeile uşoare şi cârciumile, mi-am ales una anume şi doar acolo am băut, nu din ură, şi nici din răzbunare, eram deja hrabalian, așa că am băut numai și numai bere la halbă, şi am străbătut bulevarde, am privit vitrinele librăriilor până când mi-am văzut acolo cărţile, cărţi scrise de mine, cu cuvintele mele, în toate mi-am lăsat viaţa, ca şi cum viaţa aceasta chiar ar fi existat, şi pe multe alei am fost părăsit, părăsit am fost în faţa cofetăriilor şi a caselor de amanet şi a farmaciilor şi a sălilor de gimnastică şi a băcăniilor, şi am privit cum Marele Oraş se umple de alţi tineri, şi tinerii aceştia purtau pălării şi eşarfe, băieţii purtau bărbiţe, iar fetele erau toate mioape, şi am devenit şi prietenul acestor tineri, am îmbrăţişat cerşetori şi actriţe de varieteu, şi tuturor le-am dat o a doua viaţă, prin gazetele acestui timp, mi-am ascuns capul într-o şapcă şi am început să alerg, părul mi s-a făcut gri şi totul a început să se întâmple în viteză, am primit invitaţii la recepţii, am intrat în ministere şi în casele boiereşti ale Marelui Oraş, mi-am pierdut credinţa şi m-am rugat în biserici de la periferie, căci acolo cred eu că Dumnezeu există, dacă e adevărat că totuşi Dumnezeu există, m-am rugat să o primesc înapoi, dar nu am primit-o, iar vara am dansat în grădini de vară, în Marele Oraş au început să răsară noi cinematografe şi locuri de pierdut timpul, am mers mult la filme, căci am o slăbiciune faţă de melodrame, am pierdut şi timpul, am snopit un bărbat în bătaie pe la Piaţa Rosetti, iar el nu s-a răzbunat niciodată, da, am lovit cu pumnii pomeţii unui necunoscut, fără niciun motiv, şi nu am de gând să mă las judecat de aceia care niciodată nu s-au rătăcit, şi nimeni nu m-a snopit şi pe mine, căci mereu am ştiut când să fug, am fugit mult, m-au alergat haite de câini, voiau să mă sfâşie, erau zorii unei ierni pe atunci, dar nu m-au prins câinii şi nu m-au sfâşiat, am condus un autoturism mic şi roşu, pierzându-mi cumpătul în intersecţii, am îndurat viscol şi arşiţă, am trăit pe Platforma Industrială Pipera printre corporatişti, şi am făcut dragoste la marginea oraşului, ca ultima prostituată, nu m-am prostituat niciodată, am vrut să scriu despre crematorii şi fumul negru care se ridică din oamenii arşi acolo, dar nu am scris niciodată aşa ceva, am strâns bani şi am cumpărat televizor color şi pat de dormit şi maşină de spălat rufe, am vândut morcovi în Piaţă, la Obor, ştiu ce înseamnă să nu primeşti nimic de la nimeni, mi-a plăcut să rezist vieţii fără telefon în buzunar, şi cel puţin o noapte am dormit-o sub cerul liber, prin Grozăveşti, în Marele Oraş am învăţat să supravieţuiesc, am început să fiu cu adevărat ziarist, şi am ştiut să supravieţuiesc şi în Transnistria, şi în Palestina şi în întunericul din Havana şi noaptea, pe ploaie, în Beijing, şi niciun glonţ nu m-a ajuns, mai târziu în mine a început să crească o melancolie groaznică, nu ştiu cum m-am îmbolnăvit de această melancolie, aveam părul deja gri, am urcat în autobuzele Marelui Oraş, care nu ştiam unde duc, şi coboram la ultima staţie, aveam superputerile obosite, dar tot am mai iubit o femeie pe Vasile Lascăr, şi am ocolit un mariaj avantajos prin Dorobanţi, am poposit în Pantelimon, după un bloc deloc gri, mi-am îngropat prieteni în pământul Marelui Oraş, am plâns lângă sicrie, am cumpărat flori deja ofilite, şi mi-au cântat lăutarii la masă şi am plâns şi cu fraţii mei, ţiganii, am vrut să fug cu circul, cu ariştii ambulanţi, şi am supravieţuit tuturor războaielor, căci Marele Oraş este, până la urmă, o sumă de tranşee, şi cumplite speranţe, o luptă este, iar acum, la sfârşit, am ajuns acolo unde am vrut întotdeauna să ajung în casa-bibliotecă a unei femei care citeşte toată ziua, şi nici nu-mi vine a crede că povestea aceasta chiar e a mea, sau poate că ea a citit-o într-una dintre cărţile ei, niciodată n-am îndrăznit să o întreb, nu m-am apropiat de acest adevăr, i-am scris multe scrisori de dragoste Bucureştiului şi nu i le-am trimis niciodată, am călătorit în zeci de ţări, nici nu le mai ştiu numărul, şi nici nu vreau să îl ştiu, şi tot aici m-am întors, şi tot aici mă voi întoarce mereu, căci aici mi s-a întâmplat viaţa, care se prea poate să fi fost un destin, şi dacă vă întrebaţi ce s-a mai întâmplat şi cu Prima Iubire, ea s-a măritat totuși avantajos, locuieşte în ţara noastră, într-un mic oraş cu nume imposibil, îmi mai scrie când şi când, schimbăm banalităţi şi tăceri, iar eu nu mai am nevoie de nicio hartă, cunosc Marele Oraş după toate tragediile şi bucuriile care m-au făcut om, îi ştiu Nordul, şi Sudul i-l ştiu, iar când mă îndrept spre aeroport îl împachetez şi îl trec aşa, în bagajul de inimă, Oceanul, îi mai scriu uneori Bucureştiului şi poezii, în care îi declar amorul, îi povestesc amintiri de pe lacuri îngheţatate, amintiri cu cai şi cuţite şi mizerie şi crime care poate că nici nu au avut loc, Andrei 2câteodată, duminica, mi se pare că Marele Oraş oftează, şi atunci mă apropii de urechea unui străin şi îi spun „Bucureştiul e o muzică”, străinul mă crede nebun şi începe să fugă, şi eu îl las să fugă şi râd, râd, râd, şi dansez, dansez, dansez îndrăcit pe muzica paşilor străinului care fuge de mine, şi râd, râd, râd, căci, mai demult, un alt nebun m-a invitat să plutim împreună peste Bucureşti, eram la ultimul etaj al unui imobil din realitate, iar eu i-am spus că nu ştiu să plutesc, dar atunci am greşit.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

După zece ani de străinătate, m-am întors definitiv în România

A fi sau a nu fi parte din aventură

Să mă ierți…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,194 views

Your tuppence

  1. Heda / 10 March 2016 23:49

    Cand se lasa seara peste Bucuresti…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. al / 10 March 2016 17:25

    Oi fi eu mai autist, da’ mi-au iesit fix 329 virgule — si-un punct.

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  3. Vlad / 10 March 2016 14:09

    Textul ăsta îmi amintește de poezia lui Dan Sociu „Arta moartă a comparației” : „Daca ar fi sa-mi aleg un model inspirator,
    ar fi piticul din pasajul Comedia –
    iarna trecuta, într-o seara, l-a întrebat cineva
    de ce nu s-a dus la circ, ar fi trait altfel,
    ar fi avut un loc al lui si o viata interesanta.

    Piticul a mârâit în pardesiul lui de piele
    si a refuzat sa raspunda. Mi-a placut
    ca se tine tare, chiar daca doarme uneori
    pe scari la clubul Control si fetele cu dresuri
    colorate pasesc peste el. În sensul asta
    am spus ca model de viata – cum as fi vrut
    sa fiu daca n-as fi plecat cu circul“

    Felicitări pentru emoția pe care o lași în fiecare text, Andrei!

    Thumb up 2 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro