Marge

Delia Oltea Rusu

16 October 2014

Delia Oltea RusuAcum câţiva ani, să tot fie vreo 10, fiicele mele au primit în dar două broscuţe ţestoase, cât unghia de la degetul mare. Le-au botezat Homer şi Marge, de la celebra familia Simpson, cei care erau acolo în Spania, rudele noastre cele mai apropiate. Deşi n-am ştiut niciodată care era Homer şi care era Marge. Îl aveam şi pe Bruno, retrieverul nostru frumos şi iubit, care pe vremea aia era doar un copil neastâmpărat şi curios. Broscuţele locuiau într-o căsuţă de plastic transparent, pe biroul uneia dintre fete. Casa lor nu avea acoperiş, pentru că erau încă mici şi fără gânduri de-a se muta în alte spaţii mai primitoare. Sau fără posibilităţi, că n-ajungeau nici măcar la pragul uşii. Câinele era şi el destul de mic, dar ajungea la căsuţa lor neprotejată. A scăpat în camera fetei nesupravegheat şi a vrut să se joace cu una dintre vecinele de apartament. A înhăţat-o între dinţi cu eleganţă, dar fără fineţe, şi a înţepat-o pe burtă. N-a scăpat! Desigur, el a vrut doar să se joace, dar n-a fost destul de finuţ! De, mascul! L-am ocărât, l-am făcut criminal şi ucigaş de broscuţe, deşi bietul n-avea nicio vină. N-am ştiut niciodată care broscuţă din celebrul cuplu a scăpat, dar noi am preferat să credem că Marge, din simpatie pentru sexul majoritar din casă.

Anii au trecut, Marge a crescut şi locuia într-o casă de plastic mai mare, dar tot fără acoperiş. Vara, casa ei era pe terasă, unde bătea soarele şi respira aer curat. Din când în când evada, pentru că acum ajungea şi la pervazul ferestrei, aşa de mare crescuse. Dar întotdeauna o găseam în spatele maşinii de spălat, unde era umbră şi umezeală, locul care probabil reprezenta pentru ea un fel de insulă tropicală.

Într-o zi n-am mai găsit-o. Am întors toată casa pe dos, dar n-a apărut de niciunde. Nu putea escalada zidul terasei, era prea înalt şi n-ar fi avut pe unde să cadă. Eram convinsă că este pe undeva prin casă, dar n-aveam idee unde. Casa mea era pe atunci plină de cutii, ne pregăteam de mutat, dar a durat vreo trei luni până la mutatul propriu zis. Eu am rămas singură în apartament, restul erau deja mutaţi, în timp ce eu făceam cutii, în timpul liber, după ce veneam de la muncă. Am continuat s-o caut pe Marge prin casă în fiecare zi, devenise un obicei. O strigam pe nume şi de multe ori o chemam ca pe un câine – cuţu, cutu-, ca pe o pisică – pis, pis- , ca pe o găină – coooocooocooocooo-, din cauză că nu ştiu cum se cheamă o broască ţestoasă. N-a apărut şi am început să bănuiesc, din cauza dorinţei ei evidente de-a evada şi a se ascunde, dar şi din cauză că mă ignora cu desăvârşire, că a scăpat, de fapt, masculul Homer, şi nu femela Marge.

La mutat am chemat o echipă specializată care urmau să transporte şi să depoziteze o parte dintre lucrurile noastre, până la transportul lor definitiv în ţară. I-am avizat despre prezenţa unei broscuţe evadate în apartament, deşi trecuseră deja vreo două luni bune de la evadare. Eu eram convinsă că trăieşte, lăsam prin casă boabe din mâncarea ei favorită cu speranţa că le va găsi în plimbările singuratice prin apartament. În timp ce oamenii mutau mobila, eu separam cutiile şi sacoşele care meritau transportate, de cele care erau destinate pubelei.

Una dintre sacoşe era plină de papuci vechi. Destinată pubelei pentru haine vechi. Totuşi, am deschis sacoşa s-o mai inspectez încă o dată. Deasupra, era o pereche de papuci de casă, preferaţii fiicei mele. Erau vechi şi răblăgiţi, dar nu m-a lăsat inima să-i arunc. Am luat papucii din sacoşă şi i-am simţit mai grei decât ar fi fost normal să fie. Am băgat mâna în cel care atârna mai greu şi am ţipat: am atins ceva rece, umed şi categoric viu. Era Marge, vie şi nevătămată. Am zbierat de fericire şi toată echipa a ştiut c-am găsit broscuţa.

broscuțe

Acum e mare rău Marge a noastră. Nu mai încape în casele de plastic pentru broscuţe pe care le pot cumpăra pe-aici. Şi au nişte preţuri casele astea de parcă-s vile pe malul mării. M-am speriat când am aflat cât costă una nouă şi care nici chiar aşa mare nu era. Dar, cum nu mai încăpea în cea veche, trebuia să cumpăr ceva nou. Am întrebat de case pentru broscuţe, mi-a arătat, nu mi-a convenit niciuna. Toate, ori prea mici, ori fără acoperiş, ori prea scumpe. Văd una cu acoperiş mai altfel, din plasă de sârmă, dar mare rău. Preţ rezonabil. Întreb vânzătoarea: dar aia de ce n-ar fi bună?

– Păi, aia e pentru iepuri.

– Şi ce dacă? Are găuri, nu stă apa în ea?

– Ba n-are găuri, cred că stă apa, dar cum să puneţi broasca într-o cuşcă de iepuri?

– Păi, dacă o confundă cineva cu un iepure, o să scriu pe casa ei Broască ţestoasă, ca să fie clar pentru toată lumea!

Şi uite aşa s-a ales Marge, care poate că totuşi este Homer, cu o vilă pentru o întreagă familie de iepuri!

Citiţi şi

Respiră-mă!

Am fost atâția ani singură de Crăciun

Ce-şi doreşte sufletul tău de femeie la acest final de an

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
370 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro