Marilyn Monroe şi teoria relativităţii

Veone

29 November 2013

O actriță celebră și răzgâiată. Un om de știință cu freză de smintit. Un senator libidinos și paranoic. Un jucător de baseball grosolan dar, în adâncul sufletului, un copil mare. Dacă v-ați gândit la Marilyn Monroe, Albert Einstein, Joseph MacCarthy și Joe DiMaggio, aveți dreptate. Toți patru nimeresc în aceeași cameră de hotel, în martie 1954. Dar stai – de fapt și de drept, ei nu s-au întâlnit niciodată acolo. Și, în plus, cine spune că actrița e neapărat Marilyn Monroe?… Asemenea particulelor atomice și subatomice, care nu pot fi văzute, ci mai curând li se văd efectele, patru personaje iconice ale culturii moderne interacționează într-un film care încearcă să aplice Marea Teorie Unificată, din fizică, istoriei și conștiinţei colective.

Marilyn

Filmul este adaptarea pentru marele ecran a unei piese de pe marea scenă, și anume Royal Court Theatre, din Londra, acolo unde a fost pusă prima dată “Insignificance” (acesta este titlul sau original), a lui Terry Johnson, în 1982. După aceea, nu a fost nevoie decât de trei ani pentru că piesa să se transforme într-un film artistic în regia lui Nicolas Roeg, aflat la primul film după controversatul și fascinantul “Eureka”. Faptul că filmul are la bază o piesă se vede; din mișcarea actorilor, din accentul pe dialoguri și nu pe acțiune, din replicile perfecte. Probabil că pentru spectatorul obișnuit să vadă karateli, “O întâlnire incredibilă” este o întâlnire incredibilă cu plictiseala. De asemenea, pentru consumatorul de intrigi simpliste, relaxante, care nu solicită prea mult gândirea, “O întâlnire incredibilă” este, probabil, mai obositor decât toată ziua petrecută la muncă: te pune să gândești cu mintea ta. În schimb, pentru ceilalți este un triumf, căruia trebuie să-i creezi condiții speciale pentru a-l savura, pentru că nu-l poți vedea chiar oricând, la orice oră, obosit de la serviciu. Pentru că este o peliculă căreia trebuie să-i acorzi atenția și gândirea ta dacă vrei să fii mulțumit și satisfăcut.

“O întâlnire incredibilă” vorbește despre fricile cele mai abisale și îngrozitoare ale fiecăruia dintre noi. Groaza cea mai vie a actriței era să nu-și piardă frumusețea. Teama paralizantă a savantului era ca nu cumva știință să aducă distrugerea. Oroarea politicianului: să învingă cei care au altă părere decât a lui. Frica profundă a sportivului: să nu se pomenească singur. De altfel, frici general umane, în care ne putem regăsi fiecare dintre noi. Altă angoasă a filmului: fiecare este pe cont propriu împotriva fiecăruia. Unii mai de la obraz, precumMacCarthy, în stilul său insidios, paranoic și manipulator, alții fără chiar să-și dea seama de acest lucru, și cel mai bun exemplu este Einstein. Acesta nu are nimic cu nimeni, el vrea doar să fie lăsat în pace să-și facă treabă – și nu știe că treaba sa este distrugerea lumii. Și fiecare dintre cele patru persoane din camera improbabilă va trece, până la final, printr-o schimbare fundamentală: Marilyn în legătură cu copilul, DiMaggio cu surpriză de gumă, Einstein cu opera sa așternută pe un vraf de foi de hârtie, iar MacCarthy… hm, treaba lui MacCarthy este să nu-și schimbe niciodată opinia. Și cine a zis “Mă îngrozesc oamenii care nu-și schimbă niciodată opinia” dacă nu chiar Albert Einstein?

În contrast cu aerul general de piesă de teatru, montajul pe alocuri violent –pentru care Nicolas Roeg a devenit celebru – vine să ne amintească, totuși, că suntem la cinema (fie și home cinema), iar magia acestuia întrece realitatea teatrului. Flashbackuri abrupte și care parcă pică de nicăieri încearcă să arunce puțină lumină asupra vieții interioare a personajelor, spre deosebire de cuvintele pe care le rostesc cu glas tare. Cuvintele vorbite trag la suprafață, din adâncimile memoriei, amintiri și le trântesc pe ecran. Foarte scurte scene apocaliptice care amintesc de tablourile lui Salvador Dali sunt intercalate fulgerător în dialogurile celor patru, cât să-ți rămână deranjant în subconștient în timp ce urmărești restul filmului. În cea mai mare parte, “O întâlnire incredibilă” este un film care trăiește mai mult prin dialogurile sclipitoare și implicațiile filosofice decât prin efecte speciale. Să nu ne închipuim însă că este un film scorțos, sec, care refuză spectaculosul pentru că regizorul n-a avut bani să arunce în aer chestii: dimpotrivă, finalul grandios vă va uimi și mai mult, cu o scenă complet neașteptată și care vă va urmări mult timp după aceea.

Marilyn2

Una dintre temele fundamentale ale filmului este ilustrată de faptul că, asemenea unui zeu capricios și perfecționist, Einstein-ul de aici și-a distrus opera și a refăcut-o de nu mai puțin de cinci ori până la momentul evenimentelor din film. Ceea ce – iarăși – da de gândit, întrucât matematică este o atiință exactă, nu-i așa? O explicație posibilă este că omul de știință, cufundat până peste cap în matematică și calcule exacte, își dă seama că nu a pus la fundația operei sale un lucru crucial: frumusețea.

Acțiunea și interacțiunea personajelor pot fi descifrate, în permanență, în plan fizic; astfel, MacCarthy îi cere lui Einstein să apară (la audierile comitetului pentru activități antiamericane) așa cum fizicienii încearcă în fel și chip să “vadă” o particulă, care însă nu poate fi văzută, ci doar i se pot evalua efectele. Ca să nu mai menționam cea mai ingenioasă și delicioasă demonstrație a teoriei relativității, executată cu lanterne și baloane de Marilyn Monroe!

Fără îndoială spectatorul – care fără îndoială cunoaște personajele reale care au inspirat filmul – va obiecta, la un moment sau altul, ba că Marilyn Monroe nu era pisicită, așa cum o știm din filme, ci doar juca teatru; ba că Albert Einstein nu era deloc un tocilar rupt de realitate, ci chiar foarte bine implicat în viața societății; ba că ditamai senatorul MacCarthy n-ar fi stat să se milogească de Einstein să apară în fața comitetului. Dar, în definitiv, nu există nicio dovadă că cele patru particule s-ar fi reunit vreodată pentru a forma atomul faimei, așa că istoria prezentată aici are o viaţă proprie, iar relația cu detaliile istorice ce ar putea fi aduse în discuție de cârcotașieste, cum îi spune și titlul, insignificantă.

În încheiere, n-aș fi sincer dacă nu aș spune următorul lucru despre “O întâlnire incredibilă”: nu sunt sigur dacă mi-a plăcut enorm sau doar normal, dacă l-am înțeles cu adevărat sau nu (deși nu cred că este un film pe care trebuie sau poți să-l înțelegi, cât mai mult unul care îți dă material de gândit); dar ce este cert e că nu m-am plictisit nici măcar o secundă.



Citiţi şi

Un mit retehnologizat – King Arthur: Legend of the Sword

Nu sunt un bărbat rău și nu-mi bat joc de soție, dar…

14 femei faimoase și parfumurile lor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
894 views

Your tuppence

  1. Mari / 2 July 2015 23:56

    Pe ce site ai văzut Insignificace? Că eu nu-l găsesc.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro