Mărul vieții și al morții

Mihai Maxim

23 January 2015

Mihai MaximVenise vara. Mărul nostru, cel din spatele popicăriei de pe domeniul castelului Demarbé, era gata de cules. Cei care au trăit în Colonia fabricii de zahăr știu despre ce vorbesc. Toți ceilalți, pot să se uite în vreun ciob…

Mărul nostru, al târlei de copii adică, făcea niște mere mici și acre de-ți făceau gura pungă. Ceea ce nu ne împiedica să ne umplem buzunarele cu ele și să le mâncăm până ce dădeam în pântecăraie. De la prima gura simțeai pe limbă gustul vitaminei C.

Puțin mai încolo, spre gardul fabricii, mai creștea un păr cu pere mărunte. Aproape dulci. Și un alt măr, respectabil, ale cărui mere ziceai că erau aidoma celor de la aprozar. Mari, sănătoase. De-a mai mare dragul. De-a dreptul neinteresante. Și unele și celălalte, căci, cele pădurețe aveau să fie din mărul nostru. Primăvara umplea cerul de rozul florilor. Și mai tot timpul ne purta în spate. Ne știa pe toți, pe de rost, călărindu-i crăcile fragile. Numai el știa cum de ne țineau fără să se frângă. Pesemne că ne învățase deja, de vreme ce nu se supăra pe noi niciodată.

Veniserăm cu toții, de dimineață, să îl culegem și apoi să plecăm spre gârlă. Soarele avea să se ridice și să ardă suficient de tare pentru a colora apa Moldovei cu trupurile noastre.

măr pădureț

Meclea, un oarecare de la fabrică, ne oprise să ne apropiem de mărul nostru. Peste tot era milițieni care se învârteau în jurul mărului. Pe jos era aruncată o pătură pe care zăcea un trup de copil. Cam de vârsta noastră, poate ceva mai mare. Ceva din bolta înstelată din noaptea trecută nu îi putuse ogoi durerea care-l dusese drept spre mărul cu mere pădurețe. Ca spre o poartă pe care voia să treacă din lumea aceasta plină de resemnări pe care acel copil nu o mai putuse îndura.

Mărul se îmbățoșase să îl țină, crezând că este unul dintre noi. Chiar dacă era mai mare, avea cam aceeași greutate ca noi. Nu se frânse că să nu-l lase să scape din această lume. Ori, poate, copilul îi șoptise toate prin care a trecut, încuviințându-i trecerea spre cealaltă lume, agățându-se de el cu o frânghie, ca un măr necopt.

Din ziua aceea nici unul dintre noi nu a mai vrut să culeagă mere de acolo. Și nici nu ne-am mai suit în el vreodată. Apoi, rând pe rând, l-am ocolit, preferând să mergem spre gârlă prin alt loc. Și culmea, nimeni nu voia să mai aducă vorba despre el.

Curând, mărul nostru s-a uscat.



Citiţi şi

De ce mai au nevoie copiii pe lângă iubirea părinților lor

„Orice, oricum, oricând”

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
674 views

Your tuppence

  1. MAN / 23 November 2015 16:54

    SUPERB!!! Mi-ai rascolit… SUFLETUL.
    MULTUMESC!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro