Mărunţica

Catchy

23 June 2014

Am simțit-o de cum intrase. Se strecura cu pași repezi și mărunți, mică de statură, potrivindu-și din mers baticul mătăsos și iute-aluncecător, împachetat ca o bentiță-n jurul creștetului.

Micuța din Mărunței. Bunica mea. Bunica mea cea mărunțică, ce locuia în Mărunței.

Nu știu dacă doar sub povara anilor sau așa le fusese soiul neamului lu’ Vieru – oricum, eu așa am pomenit-o – ajunsese să măsoare fix un metru jumate. De om. De om bun ca pâinea. Aia mare, caldă și rotundă pe care-o tăia cu evlavie pe șorțul înflorat, după ce-o impodobea cu trei cruci grăbite și cântate-n cantul mâinii drepte, murmurând printre buze numele morților.

“Didi, mă striga, Didi, vino la mămica să-ți dea ceva!”

Și ridica farfuria feritoare de muște. Sub, zăceau, după cum le era timpul, ori gogoși pudrate, ori porumb fiert, ori vreun strugure auriu copt mult înaintea sorocului, botezător al vinului de mai târziu, cocoacea rumenă, o felie mare de caș proaspăt de la Rică ciobanul, sau clătite unse cu dulceață de gutui.

Gutui din gutuii noștri falnici, străjeri dârji la poarta de la șosea, prietenii noștri, ai puștimii de prin vecini întru cățărări și julituri genunchești.

În bucătăria întunecoasă și răcoroasă de vară, liniștea torcea pe prag odată cu pisica, iar prin crăpătura ușii, deschisă un lat de palmă pentru ajustarea la dimensiunile torcătoarei și oprirea păsăretului zburătăcit, soarele juca vesel.

“E bun? E bun” răspundea tot ea.

Și ochii mici, veseli și cenușii îi străluceau a joacă. Își întorcea apoi ei însăși cele trei cruci, de data asta larg și lung, cucernic, până la buric și dincolo de puntea umerilor, ușor aplecându-se și întorcându-se către icoane.

Totul era un ritual. Micuța mea trăia parcă într-o lume magică, plină de secrete și povești simple, printre tăceri și cotcodăcit de găini, printre straturi de roșii și ciuturi scoase anevoie din fântână.

Așa o știu, așa am pomenit-o, așa mi-o amintesc.

Cu cel fix un metru jumate al ei, era în stare să ridice un sac plin de cartofi. Cu mintea ei de om liniștit, rostuit și-așezat, era în stare să munte și munții din loc. Vorba-i era înceată, apăsată, ușor răgușită.

Nimic nu o speria.

bunica

Pentru că-ntâi au venit nemții, copilă fiind, care le-au cărat tot ce se putea lua de la taica din curte. Apoi au venit comuniștii. Atunci, cu mâna tremurândă și pușca sub coaste a trebuit să doneze “de bunăvoie, semnând în toiul nopții, cu copilul la țâță, cele câteva zeci de pogoane date de zestre. Nu conta că se măritase cu un om din familie săracă și cu rădăcini sănătoase. Ea, chiaburoaica, neam de “ciocoi” și logofeți, amestecat cu sânge din neam coborât din oastea austro-ungară tocmai din părțile Salzburgului, ea trebuia să-și spele rușinea făcându-și datoria față de orânduire.

Apoi au urmat ani mulți și lungi de perindări. Șaptișpe orașe a schimbat în cinsprezece ani Micuța mea. Cu casa-n spinare, la propriu, cu cățăl și purcel. A crescut doi copii în acest răstimp, a terminat în sat o casă, a lor, a învățat s-o rupă ușor în ungurește sau șvăbește, graiuri, obiceiuri, rețete, oameni, timpuri și locuri. A fost regina balului la Casa Armatei, s-a plimbat cu bacul pe Dunare, a făcut foamea la Dorohoi gătind arpagic cu mămăligă, a văzut om sculat din morți și copil dovedindu-și viața dinapoi. Și multe altele neștiute de mine, neapucate de spus. A dus cu ea povești cu care se putea scrie o carte întreagă. Eu eram prea mică să mă fi gândit la asta, iar în ultimii ani, fuiorul s-a rupt căci i-a petrecut cu mintea tulbure și rătăcită.

La scurt timp după ce s-au întors la vatra satului, bunicul s-a dus în lumea celor drepți. Într-o secundă, cu privirea agățată de televizor. Avea patruzeci de ani.

Dupa ani, tot în prag de patruzeci i-a murit feciorul, ars de viu în aceeași casă construită cu mâna-i mică și trudită.

Dar pentru ea viața era așa cum trebuia să fie. Coliva și pomenirile, morții din cimitirul din deal, Nașu-Părintele, preotul satului, cel ce-o cununase jumătate de veac în urmă cu singurul bărbat pe care l-a cunoscut și iubit, toate astea îi învârteau anotimpurile și rostul.

Parc-o văd târâindu-și pașii mărunți și grăbiți, ca o furnicuță, prin labirintul de poteci înguste și pietruite, între cotețul găinilor și fântână, între “dupăcasă” și magazie, între beci și “subpătul”, spre grădina mare sau în grădinița cu flori.

Mi-e dor să-mi mai aplec capu-n poala ei și să-mi zică “de deochi” sau s-o văd cum stă turcește-n moțul patului și-ntinde-așa, de plictiselă, câte-o pasiență. Mi-e dor s-o mai văd cum învârte ața alunecând printre degete o igliță mică, aducătoare de minunății dantelate, în timp ce buzele-i deșiră povești peste povești, din viață sau din minte, din suflet sau din lumea ei magică și liniștitoare.

Acum trei ani, Micuța mea s-a stins. Mintea nu-i mai cunoștea poveștile. S-a stins nemaiștiind cine e, iar eu aflând-o la “capătul lumii”. Așa-mi zicea înainte să plec, în puținele ei momente de luciditate: “Mămică, unde te duci tu, tocmai la capătul lumii?!”

Ei, cea care învârtise mii de kilometri prin cele șaptișpe orașe unde-a rostuit cuiburi, două mii de kilometri dintre noi îi sunau a capăt de lume.

Eu m-am dus departe, ea a peregrinat și mai departe.

Într-o lume mai bună decât cea pe care oricum o credea bună așa cum îi era dată. Poate într-o lume în care mirajele chiar există. Poate chiar în lumea poveștilor ei…



Citiţi şi

Nu poate fi nimic între noi

Pentru C.

Povești de adormit prințese

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
790 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro