Maturizare

Anamaria Claudia Sitaru

14 September 2017

anamaria claudia sitaruTotul a început cu o dorinţă lăuntrică de a învăţa mai multe. De a încerca să cunosc oamenii aşa cum sunt şi să las de la mine pentru ei. Să îi ascult şi să ajut ori de câte ori mi s-ar cere asta. Săream în lung şi-n lat, ştergeam lacrimile fiecăruia, tămăduiam răni adânci ale sufletului, în timp ce în al meu se excavau adevărate şanţuri de lup. Eram prea îngrijorată pentru lumea din jurul meu, încât am uitat de mine. Şi cel mai grav este că nimeni nu s-a obosit să mă facă să-mi aduc aminte de propria persoană. Mă pierdusem în ei şi nu mă mai regăseam nicicum. Era ca şi cum mă metamorfozasem în mii de culori şi dădeam fiecăruia câte una în parte. Cum mai puteam recupera ceva ce posibil să se fi şters?

Şi totuşi, întâmplarea ne – sau poate chiar – fericită a făcut să-mi dau seama că truda mea de a-i face pe toţi mulţumiţi este asemenea unui lan de secară lovit de furtună. Fără nicio răsplată.

Mama îmi spunea tot timpul să fiu bună, tăcută şi să plec capul ori de câte ori era nevoie. Să las de la mine, că e mai bine. Să fiu eu cea care cedează, la modul „inteligentul ştie mai bine”, nu-şi pierde energia cu prostul care are tot timpul din lume să nege ceva ce e evident. Stăteam, ascultam, executam. Nicicând nu m-am putut gândi că toate acestea se pot întoarce împotriva firii mele.

Au trecut ani şi ani. În tot acest timp creşteam, visam şi mă loveam. De ce Dumnezeu mă loveam, nu ştiu – poate doar de falsitatea, răutatea şi meschinăria oamenilor. Şi mai rău, gândesc eu acum, era că oglindeam defectele lumii în persoana mea. Eu eram păcătoasă cu mii de pietre în spate, eu trebuia să le car, greşeam tot timpul şi nu meritam iertare. Vărsam lacrimi pentru orice necaz în parte, fie că era sau nu al meu.

femeie telefon

Încăpăţânarea mea m-a împins la fapte şi mai grozave – să-mi formez complexe care nici măcar nu existau. Învăţasem să mă autodistrug. Să fiu cel mai mare duşman al meu, când trebuia să mă folosesc ca pe propria armă. Sunt în competiție cu mine, dar competiţia asta nu e pe viaţă şi pe moarte. Este mai mult un imbold de a-mi păstra ţelurile bine întregite în ambiţie şi trudă. Nu sesizasem acest aspect până mai acum ceva timp.

Mă frământam atunci când supăram pe cineva cu cuvintele mele. Învăţasem arta ipocrită de a-mi forma opiniile pe placul celor din jur. Să nu-i ofensez, să nu le ofer ocazia de mă da la o parte, doar pentru că gândeam diferit. Făceam eforturi să mă fac plăcută, cu toate că nu înţelegeam că există oameni care nu-s pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Asta este legea firii. Ne supunem legii magnetismului – anumite persoane ne atrag, altele ne provoacă repulsie. Nu este vina nimănui şi nimic nu poate schimba acest lucru. E ca şi cum ai cere Soarelui să se învârtă în jurul Pământului. Nu poţi face lucrurile doar pe bunul tău plac sau al altora. Tocmai de aceea există compromisuri.

A urmat o etapă decisivă în viaţa mea. Am ajuns studentă, am aterizat într-un loc doldora de diferenţe culturale şi sociale. Era ca şi cum m-am născut din nou. A trebuit să iau totul de la capăt – viaţă cotidiană, relaţii, obiceiuri. Parcă cumva Dumnezeu a dat să reiau un drum, altfel pavat, dar cu aceleaşi tipologii de oameni. Oare de data asta aveam să schimb mersul lucrurilor?

Ce-i drept, la început mi-a fost dificil să mă despart de propriile mele obiceiuri. Apoi a început asfixierea complexelor mele. Cu un aer toxic, al oamenilor mai falşi, mai răi şi mai doritori să te pună la pământ. Am întâlnit destule persoane cât să-mi dau seama că nu merită să te deschizi sufleteşte în faţa nimănui. Unii s-au dat drept pâinea lui Dumnezeu la început, apoi s-au transformat peste noapte. De nerecunoscut. Inexplicabil. Alţii au fost răi de la început – măcar aşa ştiam să mă feresc de ei. Drumurile se mai intersectează, dar asta nu înseamnă ca şi destinele oamenilor.

Am început să mă maturizez – cam greu, târziu, trezită din somnul dulce al inocenţei mele. Mă bucuram când găseam persoane care păreau să aibă aceleaşi percepţii ca şi mine, însă apoi gândeam la rece. Nu există zi în care să nu vin acasă şi să reiau discuţiile cu persoanele cu care intrasem în contact la momentul respectiv – încercam să găsesc binele în rău şi invers. Am învăţat că cele două sunt complet inutile în astfel de ocazii. De ce? Binele meu e diferit de al lor şi răul meu e fructul pasiunii pentru ei. Aşa am învăţat să cern intenţia pură de interes. Se completează teribil una cu alta, dar întotdeauna există o limită subtilă între ele – de eşti atent, o poţi identifica înainte să devii tu acea limită.

Am învăţat să nu-mi mai pese de opiniile celor din jur. Să nu mai fac eforturi de a mă face plăcută sau să încerc să schimb ceva anume în caracterul meu pentru a mă modela dorinţelor lor. Nu sunt făcută din aluat. Şi nici din plastilină. Mă modelez după cum îmi dictează conştiinţa şi învăţ de la cei din jur atât cât consider că-mi trebuie. Nu există om de la care să nu deprinzi ceva – bun sau rău, aşa cum îl clasifici tu.

Am învăţat să fiu mai tăcută şi mai neştiutoare. Cu cât dai să ajuţi mai mult, cu atât le vei creea oportunităţi de a-şi pune întrebări legate de tine. Cu cât eşti mai transparent, cu atât mai bine. Când voi ajunge la apogeul muncii şi cunoaşterii mele – atunci merită să mă afirm. Până atunci, voi păstra un profil șters.

Am învăţat să nu mai am aşteptări de la cei din jur. Nici chiar de la prietenii mei buni. Am realizat că dacă îmi pun speranţa în cei dragi, te va durea teribil când îţi vor greşi. Fericirea e asemenea unui cer înseninat. Fără furtuni, nori, ploaie. Liniştea lăuntrică îţi este îndeajuns ca să poţi lupta pentru binele tău. Nu zic că nu e bine să ai prieteni, ci doar să fii precaut când îţi pui încrederea în mâinile lor. Orice om greşeşte, dar nu întotdeauna scopul scuză mijloacele.

Am învăţat că oamenii vin şi pleacă. Chiar dacă unele persoane mă făceau să mă simt atât de bine în preajma lor, la un moment dat au încetat să-şi mai facă simţită prezenţa în viaţa mea. Uneori fără vreo explicaţie. Cel mai mare chin pentru mine nu era lipsa lor, ci căutarea motivului pentru care au făcut pasul ăsta. Nu aveam cum să găsesc răspunsuri la întrebări adresate doar mie. Era şi este greu să nu mai ai stâlpii de susţinere ai sufletului tău. Şi totuşi, am învăţat să mă retrag şi eu fără să mai spun ceva. Acum merg pe premisa – nu cerceta prea mult lucruri fără miez de adevăr, s-ar putea să dai de un nucleu sec şi să constaţi că ai pierdut timp prețios pentru nimic.

Am învăţat să investesc timpul în mine. Să mă întăresc singură fără să cer ajutorul. Cu cât eşti mai neajutorat, cu atât vor găsi mai multe slăbiciuni în tine. Cu cât stai liniştit la locul tău, nu vor avea ce îţi face. Domeniul pe care l-am ales este unul dificil şi ca să ajung la maximul de potenţial, a trebuit să renunţ la anumite complexe ale mele, pentru a face loc unui caracter puternic, de neclintit. Sunt conştientă că nu există om cu inima de piatră, dar nici bunătatea întruchipată nu s-a născut.

Am învăţat că o persoană care te ajută cu ceva în viaţă nu este eroul tău, ci doar o entitate menită să îţi fie de ajutor în acel punct al vieţii. Ajut-o şi tu cum poţi, dar nu te aştepta ca acest fir de întâmplări fericite să se întindă la infinit. O să fie un punct în care acesta atinge tensiunea maximă şi se va rupe. Mi s-a întâmplat şi mie de multe ori. Uneori încercam să ţin persoanele lângă mine cu orice preţ, să le fiu recunoscătoare până peste cap. Până la urmă, tot plecau cumva. Ce nu îţi este dat să ai nu vei avea şi punct.

Am învăţat că viaţa este teribil de dificilă, dar ţi-o poţi face şi frumoasă. Aşa cum poţi şi cu cine poţi. Nu există ideal de viaţă, cum nu există nici perfecţiune. Toate îşi au mersul lor în lume şi nu poţi schimba multe lucruri. Cu cât încercăm să ne perfecţionăm, şi social, cu atât mai mult vom eşua în a mai fi oameni. Omul presupune o balanţă echilibrată de calităţi şi defecte. Nu ne naştem cu ea echilibrată, ci învăţăm din experienţe să îi aducem talerele la acelaşi nivel.

Probabil că aşa încep să realizez că a fi adult nu e la fel de încântător cum este să fii copil, dar, cu siguranţă, îţi oferă satisfacţii mai mari. Eşti mai precis în realizarea anumitor lucruri, mai responsabil şi înveţi să accepţi viaţa şi oamenii din ea, fie complet colorată sau doar în alb negru.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De ce…?

Caut șofer

„Cf frumuoas-o? Îmi plake ochi tei”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,000 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro