Maurice, arta pi*dificării

Erika Bloj

19 January 2017

ERIKA– continuare de aici

Îmbrăcat, pieptănat și dușulit, mă îndrept zâmbind spre familia Țurțure, cu scopul de a-mi recupera portofelul. Pe naiba, cu scopul de a o tăvăli pe Zelda, dar îmi place uneori să mă amăgesc că am intenții curate, de om însurat, cu soacră în dotare. Găsesc ușor adresa, parchez liniștit, ziua în amiaza mare, în cel mai ascuns colț, ăla de după bătătorul de covoare, ascuns de geamul hoaștei de la parter care și-a câștigat renumele de cameră de filmat a blocului în cauză. Veche, dar eficientă. Cobor, îmi privesc cu coada ochiului freza în geamul lateral dreapta spate, e ok, burta un pic cam arțăgoasă se cam bagă în seamă, nu că nu-s un tip gras, dar… o piftie, două piftii, trei sarmale, două bidoane de vin și „musai să guști din tortul cu nucă făcut de mami!” lasă urme, așa, măcar până la prima indigestie cu o cufureală de trei zile. E drept, mă cam strâng chiloții și la mine ăsta-i semnul că e bai! Nu, nu mi-a crescut nicidecum vreun monument falic purtător de om, doar sarmalele s-au depus straturi-straturi ca niște pernuțe în locurile în care vreau să cred că eram plin de goluri. Mă crispez într-o încercare de zâmbet și mă îndrept încrezător spre cea mai eficientă metodă de ars calorii. Ai ghicit, tăvălirea, ridicarea, pomparea, masarea, distorsionarea și flexarea Zeldei. Sun la interfon la familia Țurțure (încă râd în sinea mea de numele ăsta, sloi de gheață, mă întreb cum să deții un solar cu numele de Țurțure, sau o proprietate în Bora-Bora, sau să vinzi creme din alea chinezești de masaj ce încălzesc locul, sau să vinzi centrale termice, sau afrodiziace, sau… dar am ajuns la ușă, mă opresc aici cu inepțiile din capul meu).

– A, salut! Intră!

Până să-i zic ce bine îi stă în pantalonii ăia de trening, și cu bluza aia mulată, și ce cool și-a prins părul, și ce sexy arată cu ochelari, ea deja era în living. Am intrat timid. Cam ca atunci când, după o beție cu bulbuci, încerc să nimeresc ușa, apoi dormitorul, și toate astea le fac așa, timid, să nu trezesc toată casa. De fiecare dată însă, niște ochi foarte mari și roșii mă privesc adânc și îmi sugrumă ficatul.

barbat-efeminat

Intru, deci, tiptil în living, unde dau peste el. Da, el care de fapt nu sunt sigur că e el sau un fel de el/ea, sau o ea el-inizat, sau un el pi*dificat, sau… dau peste un mototol cu un smoc blond nisip, cu pantaloni lila, cu o helancă cu decolteu, cu unghiuțe și ruj adecvat… ce suge cu buze țuguiate dintr-un pahar cu umbreluță și ceva verde fosforescent în el.

– Faceți cunoștință:  Maurice (și arată zâmbind spre eloea) Hemingway (și arată spre mine așa ca spre un câine ce s-a căcat fix în mijlocul gazonului unde voia ea să-și bronzeze buricul).

– Aaa, oui, enchanté!

Mă uit la el/ea și mă gândesc la un tril de turturele ce se bucură de primăvară. Dau mâna cu ceva moale și umed ca un mop ultrauzat cu care încerci disperat să-ți ștergi voma după noaptea de beție despre care vorbeam. No, bine, mă, băiete, dar cu ce te-a traumatizat viața în așa hal? Îmi vine mie să întreb, dar mă abțin, că nu știu cu cine am de-a face, poate-i frati-su, naiba știe.

– Uite, aici ai portofelul! și îi zâmbește iar tururelului, începând să-i explice cum a f*tut ea un bou ce și-a uitat portofelul la ea când a plecat. Nu, că nu m-a făcut chiar bou, dar nici departe nu eram.

– Mulțumesc, chiar mi-a ieșit din cap, știi, portofelul, nu era important la momentul acela, mulțumesc (și mai bine taci, boule, că iar vorbești mult și degeaba).

Turturelul a scos niște sunete așa, gen, ihii, ahaaa, miauuuu, dear, hăhăhă… Hăhăhă pe mă-ta!

Eu n-am nimic cu turtureii, pe cuvânt, au loc și ei pe planetă, dar serios, până unde mai poate duce pi*dificarea masculului?! Adică, omul ăla din Neanderthal, ăla care nu știi sigur dacă e gorilă sau om, s-ar trezi acum și ar vedea un turturel din ăsta, epilat tot, pensat și creionat cu tuș, genele nu prea-s sigur că-s ale lui, smocul ăla de păr trezit singur în mijlocul capului, dealtfel ras, dat studiat așa, într-o parte, să pară un pic burzulit, vopsit blond nisip, adică demn să te facă praf, cu un cerceluș în formă de sirenă în ureche, cu un tatuaj colorat, mic și cu ceva aripi, chiar nu vreau să cred că e o libelulă, cu decolteul până la coasta numărul trei, cu pantalonașii ăia skinny, lila, cu o curea aurie, și niște mișcări așa, vesele și pline de curcubeu… vorbind cu –uță, -iță, cocoșel, mititel, honey, miere de albine, sirop siropificat, diabet zaharificat, și dând din lăbuțele alea fine ultracremuite și îngrijite (la saloane ultrarenumite, de stiliste ultraobosite de clienți megaidioți)???

Eu, Tarzan! Tu??? Zi tu! Mielul lui Tarzan sau, mai rău, coșul de pe coiul stâng, sau Tarzan după ce și-a tăiat p*la și și-a cusut un mileu în loc???

Și dintr-o dată mă pălește, așa, o mândrie de bărbat ce sunt, mă gândesc cu respect la burta mea, la bășinile pe care le trag, la râgâieli, la ciorapi puturoși, la părul de pe coiul stâng, la tot ce fac uneori în baie de e nevoie de Mister Musculo, mă simt chiar eu un Mister Musculo sau chiar un Chuck Norris!

Cred că nu mai are rost să-ți zic că n-am tăvălit-o pe Zelda, că vreo trei ore m-am gândit la tot felul de chestii esențiale și existențiale, oare cum se bășește un turturel, sunt sigur că-i iese ceva gen curcubeu, sau, oare, cum cântă un turturel când ajunge la orgasm, dar femeia sau bărbatul de sub el? Cred că-i iese un Demis Roussos, cel puțin… sau un turturel și-o scutură după ce urinează sau și-o tamponează cu plachete de mătase făcute special la Paris, din mătase impregnată cu parfum de urină ultraodorizată cu British Lavanda de cea mai  british calitate?

Nu știu cum am ajuns la mașină, nu știu cum am ajuns acasă, am fost la film cu nevastă-mea, dar nu mă întreba la ce film, cu ce actori, și de-astea, nu știu de ce încă mă strâng chiloții și cel mai nasol dintre toate: nu știu unde mi-am pus portofelul!!! Nevastă-mea a plătit biletul la film, și pocornii, și berile de după, și taxiul acasă… și eu acuma plătesc două porții de borș că doar „nu poți să nu guști, că a făcut mama un borș demențial” ce dacă ai băut o găleată de bere… și Maurice, ce nume e ăsta, nu poate să-l cheme Evelin???

Notă de subsol: nu încerca să-ți tai vorba aia și să-ți coși un mileu… acasă! Du-te la saloane specializate!

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Să mă ierți…

Îl mai iubea sau era doar o obsesie?

„Bestie! O să ne mai găsim…”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
15,554 views

Your tuppence

  1. Elena / 20 January 2017 8:08

    Mega funny 😂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro