Maya Angelou: “Curajul e ca ridicarea unui sac greu. Trebuie să te antrenezi cu cantităţi din ce în ce mai mari”

Andreea Petrescu

24 April 2013

Maya Angelou este una dintre primele femei afro-americane care şi-au transformat viaţa în romane care s-au vândut teribil de bine, în cele opt decenii şi mai bine de viaţă. Iar Maya nu s-a sfiit să guste câte puţin din plăceri şi din obligaţii care i-au pus imaginaţia la încercare, dar niciodată mai mult decât a făcut-o poezia. A fost bucătar, vatman, chelneriţă, cântăreaţă, prostituată, actriţă de operă şi a simţit încă de tânără că poate să înveţe şi să practice, cu îndrăzneală, aproape tot ce poate face un om. Pentru că, atât timp cât te afli printre oameni, eşti “acasă”. 

Harvard Business Review a publicat un interviu cu Maya, care a împlinit de curând 85 de ani, în care vorbeşte despre provocări, despre limbi străine, şi despre cât suntem de asemănători, ca oameni.

Harvard Business Review: Ultima dumneavoastră carte este despre mama dumneavoastră. Ce aţi învăţat de la ea?

Maya Angelou: Să am curaj. M-a învăţat asta fiind curajoasă la rândul ei. Mi-am dat seama că nimeni nu se naşte curajos, ci devine, făcând mici lucruri în care dă dovadă de această calitate – putem compara, dacă vreţi, cu cineva care îşi pune în plan să ridice un sac de orez de 50 de kilograme. Începe cu unul de 5, apoi trece la unul de 10 kilograme şi tot aşa, până îşi dezvoltă musculatura pentru a ridica punga cea mare. La fel şi curajul. Mici dovezi de curaj îţi formează treptat o stare mentală şi spirituală pentru cele mari.

HBR: Atât mama, cât şi bunica dumneavoastră au condus afaceri. Ce v-au învăţat despre management?

MA: Că e înţelept să fii corect şi că dai dovadă de prostie minţind. Dar asta nu înseamnă că trebuie să spui tot ce ştii, ci doar să te asiguri că ceea ce spui e adevărat. Sunt oameni care mă acuză că sunt brutal de sinceră, dar nu trebuie să fii neapărat aşa. Poţi spune adevărul într-un mod care să îi fie confortabil receptorului. 

HBR: Asta sună a critică constructivă. Care sunt criticii pe care îi luaţi în considerare?

MA: Am ajuns la o vârstă la care mulţi dintre criticii pe care îi respectam au trecut în nefiinţă, dar am învăţat să îi ascult şi pe cei tineri, de pildă pe studenţii mei de la Wake Forest sau pe cei pe care îi întâlnesc prin lume. Şi, cumva, au rolul de a mă reafirma. Nu aflu nimic nou de la ei, dar îmi confirmă că tot ce am spus cândva e în continuare adevărat.

HBR: Cititorii noştri discută deseori despre importanţa poveştii în afaceri (storytelling), atât pentru branduri, cât şi pentru lideri. Cum creează cineva o poveste convingătoare?

MA: E o vorbă care-i aparţine dramaturgului Terence: „Sunt o fiinţă umană. Nimic uman nu îmi este străin”. Dacă ştii şi îţi asumi asta, atunci poţi spune o poveste. Poţi face oamenii să creadă că personajele sunt exact ca ei. Spui: „Jack şi Jill au urcat pe deal, unul dintre ei a căzut şi celălalt s-a rostogolit după el”. Iar ascultătorul se gândeşte: „şi eu am căzut, deci pot înţelege”, chiar dacă s-a întâmplat în Olanda sau în Kowloon. Oamenii sunt capabili să înţeleagă cum simte un altul indiferent de unde provine, ce limbă vorbeşte sau ce vârstă are. Dacă îţi dezvolţi capacitatea de ne vedea mai degrabă asemănători decât diferiţi, atunci toate poveştile au sens.

HBR: Aţi trăit în toate colţurile lumii şi aveţi un fan club alcătuit din tot felul de oameni. Dincolo de povestiri, care este cheia pentru a crea punţi între categorii sociale atât de diferite?

MA: Poate pentru că trăim într-o ţară atât de mare, americanilor li se par dificile limbile străine. Îmi amintesc că eram în turneu cu Porgy and Bess şi alţi solişti, care puteau să cânte arii superbe, dar nu puteau să poarte o scurtă conversaţie în franceză sau italiană. Trebuie să te gândeşti “Sunt în jurul meu nişte oameni care vorbesc o limbă pe care nu o înţeleg. Hai să încerc să rezolv cumva problema. Să învăţ să spun Bună ziua, ce mai faceţi? Bine, mulţumesc, dumneavoastră? Mi-e frig, mi-e foame, unde pot găsi un hotel, unde găsesc o benzinărie?” Oamenii spun aceleaşi lucruri, fie că trăiesc în Zagreb, fie că trăiesc în Little Rock. Nu cred în teoria diferenţelor dintre indivizi, pe care tot noi le-am născocit. Oriunde sunt oameni, mă simt acasă. Nu ştiu cum m-aş descurca cu zebre sau gândaci sau elefanţi (deşi, sincer vorbind, ştiu ce aş face cu un elefant: m-aş urca pe el). Dar atunci când am în jurul meu oameni, din orice cultură provin ei, le respect cultura. Şi îmi doresc ca, viceversa, cultura mea să fie respectată.

HBR: Dintre toate profesiile pe care le-aţi avut, care a fost cea mai provocatoare?

MA: Poezia. Când mă apropii de o formulă prin care să exprim exact ceea ce vreau, sunt în al nouălea cer. Chiar dacă sunt doar şase versuri, deja pun şampania la rece. Dar până atunci, Dumnezeule, versurile acelea mă chinuie ca un ţânţar pe la urechi.

HBR : La primele slujbe pe care le-aţi avut, v-aţi gândit vreo clipă că veţi ajunge unde sunteţi acum?

MA : Nu, dar nici nu m-am gândit că nu o să ajung aici. Cumva, am simţit de timpuriu că, dacă oamenii fac un lucru anume, l-aş putea studia mai întâi şi apoi pune în practică. Si un lucru l-a generat pe următorul. Dacă nu aş fi studiat limba latină în şcoală, nu mi-ar fi fost la fel de uşor să înţeleg structura limbii. Dacă nu aş fi dansat, nu aş fi ajuns niciodată să ascult cu adevărat muzica şi nu aş fi compus niciodată nimic. Vedeţi? Am înţeles devreme că nu tot ce făceam trebuia să fie o capodoperă, dar că îmi voi da silinţa să fac lucrul respectiv cât de bine pot. Am ascultat glasul unei voci interioare şi am avut suficient curaj să încerc lucruri noi. Fiecare lucru are timpul său.

HBR: Spuneţi-ne despre scris. Unde şi când scrieţi cel mai bine ?

MA: Cu toate că trăiesc într-o casă imensă, merg în fiecare dimineaţă, pe la 6 :30, într-o cameră de hotel. Iau cu mine un dicţionar, biblia, un suport galben şi creioane şi merg la muncă. Le spun femeilor de serviciu să nu intre în cameră, pentru că plec pe la ora 1 la prânz şi nu folosesc patul. După vreo două luni, cei din conducere îmi strecoară un bilet sub uşă: “Vă rugăm, doamnă Angelou, lăsaţi-ne să schimbăm aşternuturile. Ne închipuim că sunt îmbâcsite deja”. Şi eu le las un alt bileţel în care le spun că e în regulă. Când intru acolo, mă simt în locul meu, care mă aşteaptă. Şi, cumva, e locul în care mă refugiez de lume…

Fragmentul tradus de noi face parte din interviul pe care îl puteţi accesa la această adresă. Versiunea integrală este disponibilă doar pentru abonați… 🙁 



Citiţi şi

Curajoșii de lângă noi

„Taci și înghite” nu e pentru tine

Copilul care a refuzat să crească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,334 views

Your tuppence

  1. El şi ea – Life Bites | Catchy / 6 December 2013 7:44

    […] Apoi ideea: îşi va tăia singur mâna! […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Să dăm foc caselor de modă?! – Talk Tabu | Catchy / 2 December 2013 9:20

    […] Poate că nu a fost niciodată mai greu să fii femeie în România decât este acum. Înainte să îmi daţi exemple din minunata eră comunistă sau să veniţi cu citate de dinainte ca semenele mele să aibă drept de vot, citiţi până la capăt. Azi, femeile se luptă pentru nişte drepturi imprecis determinate şi încă nu ştiu să articuleze un discurs feminist care să fie demn de luat în seamă. Cum bine remarca un nene pe un site de socializare, dacă femeile vor să fie egale cu bărbaţii, de ce nu îşi numesc demersul “egalitarism”, în loc de „feminism”? […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro