Menajul în trei, căsătoria tradițională

Marilena Guduleasa

3 December 2014

Marilena GuduleasaProbabil există și cupluri monogame. Cu toții am auzit vorbindu-se despre ele, cunoaștem personal câteva perechi care s-au unit în tinerețe (una, de regulă, foarte îndepărtată) și au îmbătrânit ținându-se de mână. Dacă o-ntrebi pe ea cât de fidel i-a fost moșul, îți răspunde arțăgos: “Cine, ăsta?!” și-i aruncă o privire disprețuitoare, de parcă și l-ar și imagina cu pantalonii în vine și cu bagajele fâlfâindu-i în curentul acela de care se sfiesc toate persoanele în vârstă. El, și dacă prin absurd și-ar mai aminti, nu mai are curaj să se dea în vileag și discuția pe tema presupusului adulter antediluvian îngheață precum puțul în sărindar.

Rămâne cum am stabilit: nimeni nu a înșelat pe nimeni, n-ar fi îndrăznit (el), n-ar fi avut timp (ea).

În fapt, monogamia este un reflex, poate un instinct ce ține de anumite specii predispuse permanent la extincție. În cazul vertebratelor care, printr-o scăpare a Creatorului, se gândesc pe sine, își trăiesc prezentul raportându-se la trecut și proiectându-se în viitor, monogamia este o alegere, nu un dat. Oamenii își impun un singur partener, fără să creadă cu adevărat (cel puțin nu pe termen lung) că va fi și singurul. Până la o anumită vârstă experimentează, apoi încearcă să aplice ceea ce au învățat. Nevoia de a-și confirma rezultatele se coroborează cu îndoiala, și ea specific umană. După un timp, constatând că împrejurările sunt într-o continuă schimbare, reiau munca laborioasă de descoperire a adevărului. Și cum nu există un adevăr universal…

Nu poți trăi cu frica asta în sân, că cel aliniat lângă tine la linia de pornire va fura startul. Nu-i tocmai în regulă nici să pornești de la premisca că nu vei reuși să ții pasul.

Nu poate fi vorba nici despre capitulare, nici despre un război permanent, o “luptă”, cum se exprimă foarte mulți: “Am luptat pentru căsnicia mea”, “… să țin familia unită”. Și te mai întrebi de ce îmbătrânesc femeile mai repede decât bărbații, de ce ridurile de expresie le dau, după o anumită vârstă și în lipsa botoxului, aerul acela suferind, îngrijorat, resemnat, pe care pictorii de biserici îl multiplică pe chipurile sfinților.

amantă 3

Până la un punct m-a revoltat și m-a dezgustat infidelitatea în cuplu. Priveam femeile și bărbații prinși în cercul vicios al amantlâcurilor ca pe niște ratați, niște loseri, ori mai rău, ca pe niște patetice fantoșe a ceea ce ar trebui să reprezinte condiția umană. Până când am descoperit că nu sunt chiar atât de mulți cei care trăiesc cu capul în sac și că în majoritatea cazurilor adulterul este un fapt consumat și acceptat. Cuplurile prinse în vârtejul unui menaj à trois, pasager sau bine statornicit, cu regulile lui imuabile și perene, “trec peste” și “merg mai departe”. De fapt, aceasta este căsnicia tradițională. Probabil cu timpul devii mai înțelept, sau mai resemnat. Înveți regulile jocului. Sau înveți să iei partea bună a relației și să îi ignori aspectele mai puțin agreabile.

Amantul(a) oricum pleacă din start cu această acceptare a poziționării pe un loc secund (terț șamd, dacă mai sunt și urmași legitimi în peisaj). Legăturile primejdioase nu se rup mai niciodată (le accepți sau nu, opui rezistență sau te lași prins în ele cu seninătate, cu sentimentul caragialesc al fatalității fatale), se eternizează și rodesc fructe amare.

Dacă nu m-aș fi gândit că va fi pentru totdeauna, nu mi-aș fi oficializat nicio relație. La fel, dacă mi-aș fi păstrat capul pe umeri, bine înfipt între urechi.

Din toată poliloghia și bla-bla-ul, ceea ce merită reținut este: “Până când moartea ne va despărți”. Pe timp de viață nicio legătură nu se rupe cu adevărat, sau, chiar dacă nodul gordian este despicat de tăișul orgoliului, al ideilor preconcepute despre “cum ar trebui să fie și niciodată nu este întocmai”, rămâne să târâm după noi căpătâiele sforii.

Dacă spiritul ludic este cel care ne caracterizează, la un moment dat ni se va părea că ne putem înălța, ca niște zmeie, fluturând în urma noastră puzderie de panglici colorate. De-acolo, de sus, lumea cu toate ambițiile și nimicniciile ei ni s-ar părea încă și mai mică, și mai neimportantă decât este. Lumea relațiilor în care ne consumăm infidelitățile, nestatorniciile, situațiile jenante și exasperante în care țopăim pe un podium de carton, încercând să ocupăm toți deodată treapta cea mai înaltă.

Există legi care interzic poligamia, nu și adulterul. Dacă problema juridică a fost rezolvată, cea de conștiință încă trenează. Societatea condamnă relațiile multiple doar atunci când ele încalcă codul familiei. De fapt, ochii alunecoși și inima zburdalnică sunt înscrise în codul nostru genetic și oricât de morali ne-am autoproclama tot nu ne putem stăpâni pornirile instinctuale. Că le îmbrăcăm în hainele împăratului și le justificăm prin căutarea neobosită și necontenită a sufletului pereche, e cu totul altă socoteală.

Chiar și în țările în care sunt acceptate căsătoriile multiple, bărbatul nu-și poate lua o a doua nevastă fără să aibă consimțământul celei dintâi. Valabil și pentru cei care trăiesc în relații poligame neoficializate de vreun imam: trădare, trădare, dar s-o știe și partenerul de drept. Dacă o acceptă sau nu, ar trebui să fie o alegere personală, pe care nimeni din afara cuplului n-ar avea de ce să o judece sau să o condamne.

Minciuna este un foarte trist înlocuitor al adevărului, dar și singurul descoperit până acum. De asemenea, o alegere personală a fiecăruia dintre noi, luați câte doi, câte trei sau separat.

Citiţi şi

Ei bine, draga mea, mie îmi datorezi fericirea ta!

Cinci feluri de români care le știu pe toate

Bun! Și acum, ce fac? Păi, ce să fac?! Mă bucur de viață!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,868 views

Your tuppence

  1. Licinius / 20 September 2016 10:38

    🙂
    Casatoria are si partile ei bune… Una dintre ele este aceea ca ne invata ce inseamna loialitatea, rabdarea, toleranta, infranarea personala, supunerea, toate acestea fiind valoroase calitati de care nu am fi avut nevoie daca eram singuri….
    In alta ordine de idei :
    ” Cele mai multe esecuri sunt cauzate de limite autoimpuse. Daca ar avea curajul sa faca un pas mai departe, oamenii si-ar descoperi eroarea.” Secretul Libertatii – Diavolul Pacalit – Napoleon Hill
    O carte interesanta pentru cine are ochi sa auda…
    Insa cand vezi lucrurile doar la “bara din fata” nu poti savura peisajul.
    All the best 4 u !

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. mihaela lungu / 5 December 2014 15:18

    Devin mai intelepti sau se resemneaza? Oare? asta suna clar a lipsa de iubire de respect, si indiferenta fata de partenerul care fuge cu alta(altul)

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
  3. picatura / 4 December 2014 7:52

    interesant discurs

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  4. I am, not / 4 December 2014 3:23

    din multitudinea de pareri impartasite, ce poti sa intelegi? ! orice experienta de viata nu o intelegi cu adevarat decat daca o si traiesti. si totul trecem prin filtrul educatiei dobandite. inteleg ca si casnicia a devenit un business?! sa fim seriosi !! ce rost mai are atunci ?! pana cand ,,plictiseala,, ne va desparti ! ok ! te incumeti ?!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  5. lotusull / 3 December 2014 16:54

    Dacă asta e căsnicia tradițională, atunci mersi, mai bine nu 🙂
    Asa nu înseamnă că nu pot lua ca atare alegerea unora de-a trăi o astfel de relație. Și, posibil, dacă mi-ar fi explicată în detaliu e posibil și s-o pot înțelege. Cu condiția să fie cu acordul părților implicate. Pentru că dacă e cu minciună, atunci e altceva. Am văzut destui oameni prinși în căsnicii în care motivele coabitării – cum sună cuvântul ăsta, dar n-am găsit repede altul 🙂 erau preponderent pragmatice, gen poziție socială, avantaje economice sau alte motive – dependență, frica de singurătate, teama de presiunea socială în cazul unui divorț, etc, etc. Acuma, logic, fiecăruia cum îi e bine și ce consideră prioritar. Atât doar că oricum și orice ai face, rezultă niște consecințe, că vrem, nu vrem, trebuiesc asumate.
    Văd loialitatea fiind o alegere și-o responsabilitate.
    Sigur, putem avea un singur partener sau mai mulți – recomandabil, din punctul meu de vedere, pe rând, că altfel se produce aglomerație 🙂
    Cred, și nu vreau să jignesc pe nimeni, că există un moment în care mai și creștem. Adică nu putem rămâne la infinit asemeni unor adolescenți întârziați, cu coșuri pe nas și vise erotice, dornici să bifeze experiențe sexuale și prin asta să se valideze. Cunoașterea prin sex, deși fascinantă e limitată. Nu poți duce mai departe decât poate fi dusă o astfel de cunoaștere. E un soi de evoluție pe orizontală. Și, la un moment dat, îți dorești să crești și pe verticală. Și e fain când omul de lângă tine își dorește același lucru. Relația trece astfel într-o nouă etapă.
    Nu ( mai ) cred în acel până ce moartea ne va despărți. Mi se pare mai onest o chestie de genul: cât timp te voi iubi, îți voi fi loială, te voi respecta și-ți voi face cele mai grozave sarmale 🙂 Și dacă într-o zi asta nu mai e posibil mă iau și plec. Pentru că sunt un om liber. La fel și cel de lângă mine. Și nu-l vreau nefericit și neînțeles.
    Chiar dacă asta, o vreme, va durea. Aș avea grijă să-mi treacă.
    Cum spuneam, depinde de priorități. Pentru unii e importantă siguranța, securitatea, ideea de familie, pentru alții, altele.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 42 Thumb down 0
    Reply
    • adela / 4 December 2014 23:38

      De ce intotdeaua cand se ajunge la polemici pe marginea acestui subiect, se pleaca de la premisa ca atractia, si interesul sexual=iubire. Sexualitatea nu are intotdeauna legatura cu iubirea, afectiunea, atasamentul… Iti poti iubi, respecta si aprecia foarte mult partenerul, si cu toate acestea interesul sexual sa nu mai fie acelasi ca la inceputul relatie (cum de altfel e si firesc sa se intample). Asta nu inseamna ca nu il mai iubesti si ca ar trebui sa iti cauti alt partener de viata… Putem avea o relatie foarte echilibrata din multe puncte de vedere, perfect functionala si armonioasa, sa impartasim aceleasi valori, aceleasi placeri in mare parte, sa avem o comunicare foarte buna…si cu toate astea sa nu avem aceleasi fantezi sexuale, si acelasi libido… Ce trebuie sa facem in cazul asta? Il obligam sau il constrangem sa ne satisfaca fanteziile? / Ne resemnam, si incercam sa ne reprimam propria sexualitate, alegand sa traim frustrati forever?/ Rupem relatia, si ne cautam partenerul perfect, care sa ne satisfaca din toate punctele de vedere? ….. Este un subiect care poate fi dezbatut ore in sir… Mi-as dori insa foarte mult ca oamenii sa poata iesi o data din paradigma “Fat Frumos si Ileana Cosanzeana”, sa reuseasca sa depisteze, sa izoleze si sa inlature ideile preconcepute care stau la baza rationamentelor si judecatii lor…Ar fi un bun inceput!

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 25 Thumb down 3
      Reply
      • cristian.b / 28 August 2015 14:23

        Vorbim de atractie sexuala, dar de respectul institutiei casatoriei? Omul este diferit de animale printre altele, si de faptul ca stie sa isi infranga instinctele, dar acest concept, din pacate, este doar in carti…
        P.S. O intrebare retorica: cum mama dracului, am intalnit doar femei care vorbesc de “lipsa interesului sexual”…Cu siguranta este ceva specific doar lor…

        Thumb up 6 Thumb down 1
        Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro