Mi-am dat demisia și-am plecat cu ei în lume

Laura Baban

6 September 2015

laura babanStăteam în bucătăria ei și ascultam cum îmi povestește cam tot ce ar fi trebuit să fie viața mea. Așa cum o visasem în ultimul an de facultate. Lucra într-o agenție de publicitate câte 10 ore pe zi, făcea parte dintr-o echipă faină, tânără, dezghețată din cap până în călcâie. Uneori lucra din cafenele, își comanda mâncare din-aia care vine în pungi de hârtie, cu furculiță pliabilă și un șervețel lângă, se străduia să bea cât mai multă apă și în timpul liber citea cărți de marketing și dezvoltare personală. Diminețile și le împărțea cu colegele de apartament, în aburi de cafea și fum de țigară. Seara ieșea la bere cu prietenii, vinerea se urcau cu toții într-o mașină și plecau la un concert ori un festival ori la mare, iar duminica își făcea salate sănătoase și se pregătea pentru o nouă zi de luni în care o lua de la capăt. Uneori își lua de lucru și acasă. Căci în toate proiectele se arunca cu totul. Suflet, spirit, trup. Așa cum numai la 25 de ani poți să te avânți.

Visasem la tot ce avea ea. În toate zilele când urcam la ultimul etaj al bibliotecii universitare, îmi luam cărțile de pe catedra din față, mă strecuram până la o bancă de la geam și învățam pentru ca într-o zi să fiu ca ea, să fac publicitate, să creez cele mai tari spoturi, să iau parte la cele mai răsunătoare trenduri, să fiu în mijlocul vâltorii marketingului, între ședințe, produse, clienți, cifre, grafice, multe cafele și nopți nedormite. Îmi aruncam ochii pe geam unde moțul teilor se legăna în vânt, ascultam cum urcă tramvaiele Copoul și visam la tot ce-mi povestea ea acum. Acum când viața mea era cu totul alta.

Andrei și Tic s-au întâmplat. Mi-au răsturnat căruța cu vise. Era grea și nici nu mi se potrivea. Nici chiar visul de-a fi jurnalista care scrie reportaje pe genunchi de peste tot de prin lume nu-mi mai venea la mâneci. De când intraseră ei tropăind în viața mea, în sunet de butuc de bicicletă și pietre, lătrături și mers de uriaș, din momentul acela nu mi-am dorit decât să mă joc, să pedalez și să văd lumea alături de ei. Să fiu liberă! Și haina acestui vis mi-a venit de parcă ursitoarele mi-au croit-o să-mi șadă nu doar la fix, ci și drăgălaș. Așa că mi-am dat demisia și-am plecat cu ei în lume.

fată cu balon

Până să-l cunosc pe Andrei n-am știut gustul celor două periuțe de dinți din paharul de pe etajera băii. N-am știut cântecul de pași care urcă poteca unei păduri fără să simtă oboseala decât în ochi. Retina e flămândă să adune peisajul împăturindu-l apoi în buzunarul interior, ăla din piept. N-am știut tandrețea unui bot umed care-ți ridică mâna să-l mângâi dimineața. N-am știut cum e să fugi spre casă doar pentru că ți-e dor de ei. Să cădeți tustrei într-o îmbrățișare în care ăl’ cu patru picioare e turtit între două piepturi pline de viață. N-am știut că pot trăi cu puțin, că pot dormi pe-o canapea adusă pe bicicletă, că-mi pot lua cea mai frumoasă cămașă din lume cu doar 1 leu, că pot purta aceleași cizme trei ierni la rând doar ca să punem în borcan bani de benzină pentru următoarea plecare pe motor, n-am știut că e destul de simplu să dăruiești tot ce ai, mai puțin o valiză și câteva haine, singurul bagaj cu care pleci spre următorul ”acasă”.

Am fugit o vară să fac voluntariat în Islanda. Am plimbat un câine în Germania. Am avut grijă de-un cățel în Franța. Învăț o fetiță de trei ani limba română în Elveția. Iar din când în când, câte-un om prinde drag de noi și îmi cumpără cărțile ”Domnul Tic”.

Nu știu ce culori mi-ar fi purtat sufletul dacă mi-aș fi urmat visul din facultate. Nici nu mai contează. Știu ce curcubee port acum în pumni. Merg la serviciu pe bicicletă. Aduc baloane gigantice acasă. Ne urcăm pe motor și plecăm în munți unde dormim cu cortul în furtună. Colorez cu creta pe asfalt. Îmi pun flori în păr și-un evantai în coșul bicicletei și țes o poveste prin obiectivul lui Andrei. Ne bem cafelele pe-o bancă în autogara din fața blocului, privind la oamenii ce vin, ce pleacă, ce-și spun ”la revedere” ori ”bine ai venit”. Am dormit, pe rând, pe la toți prietenii din țară, oameni care îmi iubesc cățelul și care mi-au dăruit mai mult decât aș putea să le dau vreodată înapoi.

Și-n ritmul ăsta de viață la care n-am visat niciodată pentru că n-am știut că există, în haosul ăsta dulce al ultimilor patru ani, în toate zilele în care simțeam că locuim nu într-o casă, ci într-o valiză, am avut timp să trăiesc fără astâmpăr, am avut timp să scriu despre tot ce-am iubit, am avut timp să pictez pereți, să plec cu zeci de trenuri, să mușc din povești, să arunc pietre. Și-n toată această călătorie am adunat în căușul inimii zeci de prieteni fără seamăn. Am trăit intens, viu și dureros de frumos. Mă uit în urmă și n-aș schimba nici un rând de carte. Nici un cuvânt. Nicio zi din săptămâna care a trecut n-aș vrea să fi fost altfel.

La asta ar fi trebuit să visez dintotdeauna. La libertatea de-a fi fericit până la os. La viața în care nu-mi sacrific week-end-urile pentru o reclamă pe care toți o vor uita într-o săptămână, nu sar peste o zi de naștere pentru că pic de somn după serviciu, nu plâng în toaleta de la etajul întâi pentru că am cel mai cretin șef din lume și pentru că n-o suport pe tipa de la contabilitate. Iar la sfârșitul lunii, din salariu, abia de-mi plătesc chiria și datoriile. Iar într-o vacanță adevărată n-am mai plecat din tabăra la mare din primul an de facultate.

N-am o rețetă să vă dăruiesc. Spun doar că se poate și altfel. Dacă nu ești fericit, oprește-te o zi din tot ce faci și schimbă planul. Fă ceva. Începe de undeva.

Viața mea e o plută pe apă, ne-am construit-o cum ne-am priceput mai bine. Și-am vâslit în amonte ori ne-am lăsat purtați de cursul apei. Ne-am descurcat întotdeauna, niciun ban n-am cerut de la părinți. Nu e ușor, nu-i de ici colea, dar mie mi-a ieșit, chiar dacă n-am făcut nici măcar ca țiganul, planuri de acasă. Nu știu cât o să țină pluta, dar știu că ne pricepem oricând să facem alta. Și asta e cel mai important.

Visam la vase de croazieră, chiar dacă acolo eram doar un amărât de ”vâslaci”. N-am știut că poți fi atât de fericit pe pluta ta. Deh, aici sunt căpitan. Ahoy!

Pe Laura o găsiți cu totul aici



Citiţi şi

M.

Ai mei ani 40…

Nu mai pot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,153 views

Your tuppence

  1. Irina / 9 May 2016 22:13

    Buna! Frumos articolul! Acum cateva zile mi-am dat demisia tocmai din cauza unor motive intalnite aici! Si sunt din ce in ce mai convinsa ca am facut cel mai bun lucru!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro