Mi-e atât de dor de tine

Felix Cuceanu

17 October 2015

felix cuceanuMi-e dor de tine, știi? Ca atunci când primul lucru pe care îl făceam când veneai acasă era să ne luam în brațe, acolo, la ușă, ținându-ne strâns pentru că cele câteva ore fără celălalt erau prea mult. Așa de dor, încât, uneori rătăcesc pe drumurile – lăturalnice – ale unui orășel de provincie în care te-am întâlnit de două ori; nu, de trei, o dată pe stadion. Mi-e la fel de dor ca atunci când am intrat în mare cu tine la 11 noaptea și, pentru prima dată, am simțit că nu mi-e frică să – încerc – să înot. Ca atunci când te-am prins de coama blondă și te-am sărutat în mini-portul pentru iahturi, părându-ni-se atât de normal, deși era prima dată când ne vedeam. Mi-e dor de tine ca și cum ți-aş fi luat cartea – “Stăpânul Muntelui”, Dumas, mai știi? – de pe scaun doar ca să am motiv să intru în vorbă cu tine. Ca atunci când te-am dezbrăcat ca să te țin strâns în brațe în acel apartament de la Cluj-Napoca și îți apărai corpul cu mâinile, să nu fii văzută.

Mi-e atât de dor, încât aș asculta din nou cu tine, o noapte întreagă, RockFM – eu, cel care nu poate adormi cu sunet și lumină împrejur. Mi-e așa de dor să te privesc prin geamul dintre bucătărie și balcon cum găteai cu atâta pasiune și pricepere, cu artă, vorbind despre viitor. Știi cât de dor mi-este să mă cert cu tine și apoi să facem dragoste „îmbibați” de alcool – vodka, bere dark strong și vin roșu dulce, amestecate? Sau să călătorim cu trenul în acea căldură insuportabilă și să-mi spui “you’re my ex, ex” chiar dacă, la final, mi-ai zis „să nu crezi că funcționează, că o luăm de la capăt”. Mi-e dor să merg cu tine la peștera de sare de la Meledic și să ți se așeze din nou un fluture pe umărul drept. Să fugim la un final de săptămână la Olănești și, chiar dacă ți-am lovit mașina – nu știam că servofrâna nu funcționează cu motorul oprit – să ne trăim pasiunea pentru ultima dată. Mi-e dor să mergem împreună la evenimente și să ne întâlnim pe ascuns la Sinaia, deși eram din același oraș. De noaptea în care am venit la tine – singura noapte – și, supărat, să mă duc la culcare pentru că aveai de terminat o traducere pentru un client, apoi să vii caldă, lângă mine și să nu dormim până când fiecare am plecat pe drumul lui: eu către Pitești, tu către Botoșani.

fata pe plaja

Mi-e dor de nopțile în care stăteam de vorbă până spre dimineață, iar copiii te sunau des pentru că erau supărați că mami a rămas în altă parte și de dățile în care fugeam de la aniversări, întâlniri, ca să fim împreună, deși finalul avusese deja loc. Mi-e dor să te văd îmbufnată și nervoasă și să vin după tine în dormitorul cu acel pat imens ca să te iau în brațe să te liniștesc, chiar dacă ți-am reproşat că din patru zile m-ai ținut în casă mai mult de două și jumătate, când aș fi vrut să vizităm orașul împreună. De discuțiile noastre nocturne până la ora trei, în care ne înțepam, cădeam în cald și curgător, ne curtam – aparent reciproc – şi te ajutam să corectezi textele pentru cărți sau blog, mi-e dor. De zilele când chiuleam amândoi de la școală și făceam dragoste, la tine, trebuind să plec până să ajungă ai tăi acasă, îmi este dor. Mi-e dor până și de momentul în care ți-am zis, nervos, „nu mă mai inspiri”, iar tu ai plecat fără să te uiți înapoi. De săptămânile de la Covasna în care nu știam prea bine dacă sunt îndrăgostit de tine sau de prietena ta – și colega noastră de cameră – și când nu am reușit să vedem ultima mocăniță în funcțiune pentru că ne-am împotmolit în zăpadă. Mi-e dor până și de acea primă – și singură – întâlnire din Gara de Nord, când te-am sărutat înainte de a te saluta, pentru ca apoi să merg cu tine toată noaptea până la Pașcani, să mă întorc și să nu mai știu de tine nimic.

Mi-e dor de mâinile care mi le-au cuprins pe ale mele ca și cum mi-ar fi strigat „te simt”, la McDonald’s. Mi-e dor de felul în care ne refugiam la ultimul etaj al căminului din Grozăvești ca să scăpăm de colegele tale de cameră. De felul tău îmbufnat și radical de a „defini” iubirea și de felul în care mereu, unul dintre noi, revenea și aplana conflictul, pentru că ne iubeam. Mi-e dor de felul în care scriam împreună, amândoi psihologi, amândoi scriitori, amândoi visători, amândoi prinși în „nu se poate”. Te recunoști? Eu nu; dar știu că ești câte ceva din fiecare.

Felix Cuceanu



Citiţi şi

Neiubitelor!

Pentru ziua de mâine nu te poate judeca încă nimeni

Se născuse zeiță

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,237 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro