„Mi-era poftă de tine”

Felix Cuceanu

4 July 2017

felix 2Am vorbit la telefon o singură dată. Ne-am văzut o singură dată. Acum este cu mine, la cabana de la munte care nu este chiar a mea, dar unde pot merge oricând. Aici sunt lucruri de strictă nevoie, parcă ar fi refugiu. Acum, asta și este. Refugiu de lumea rea, pentru ea, refugiu din vis în real, pentru mine. Pe drum abia am vorbit și ne-am atins mâinile în treacăt. A vrut iarnă, am adus-o la iarnă. Dar o să o privească prin geam, aproape mereu de sub pătură. Am lăsat-o în camera de sus și îi pregătesc un ceai. Abia a scapat de febră și o aud chicotind, fericită că i-am dat voie să atingă fulgii în cădere cu un vârf de deget. Zăpada are pe puțin un metru, iar drumul este la mai mult de trei kilometri. Când am intrat, am prins-o de ceafă și am sărutat-o brusc, în colțul gurii. S-a înmuiat, mai mult de teamă, aproape nu a recționat, nu știa ce urmează. M-am retras privind-o amuzat.

– Ce credeai că o să se întâmple? Doamne, copil mai ești!

– Păi, știi… – a încercat să-și găsească niște cuvinte ca să mi le arunce cum face de multe ori, sperând că o fug din mintea și sufletul ei.

– Șșș… Nu ține, știi asta. Hai la căldură.

Am urcat-o în camera de sus, de mână, ca pe un copil care nu știe încotro să o ia. Privea mirată în jur și la mine, de parcă era într-un muzeu al ciudățeniilor.

– E ciudat, nu am mai plecat așa, aiurea, cu cineva pe care abia-l cunosc.

– După primele șapte dăți o să te obișnuiești – i-am zis, aruncându-i privirea mea de „Nu știi niciodată la ce să te aștepți de la mine”.

cuplu pat imbratisare

Am ridicat pătura:

– Treci!

– Așa? – spuse, uitându-se la ea. Sunt în hainele de afară…

– Cum vrei, doar treci; să te găsesc în pat când mă întorc. Merg să fac focul și ceai bun, cum nu-ți place ție, cu miere. Și-a pungit mutrița într-un „nuuuu” de copil răsfățat. Ți-arăt eu ție cum e să am grijă de tine.

Focul a fost ușor de făcut, aprins și cu cel care creștea în mine. Mi-o și imaginam abandonată în brațele mele, nedumerită, cu dorințele ținute în frâu, într-un „te vreau, dar te rog, nu mă răni”.

Cu ceaiul într-o mână, încep să urc, de sus aud zgomot de geam închis repede și pași grăbiți, 2, 3, trebuie că s-a băgat în pat, ca să nu o cert.

– Păi așa ne-a fost vorba, să stai în frig până vin?

Vorbesc singur, se pare, aproape pe întuneric. Ea, nicăieri. Umbrele limbilor de foc mângâie peretele din spatele meu și-mi vine să încep un joc prostesc, gen v-ați ascunselea; ceva mă face să nu. O fețișoară de „nu mă certa” apare de sub pătură, îi intorc privirea de „m-ai supărat, acum împacă-mă”.

– Haide că nu am stat mult.

– Dă-mi – degetul mi-e îndreptat spre buzele mele.

– Nu. Tu mie. Pe năsuc, na.

Mă fac, că nu o aud, drept pedeapsă. Ea ar trebui să mă împace, nu invers. Las ceaiul lângă pat. Ia începi și ai grijă de tine si singură, eu vrea să am, dar dacă nu se va putea mereu…

Îmi iau trepiedul și urc în mansardă, sper să prind câteva imagini de noapte cu satul și intrarea spre Dâmbovicioara.

– Revin. Ușa o închid aproape trântind-o, să priceapă că m-a supărat.

***

În mansardă realizez că nu am chef de poze, îmi aprind o țigară și întind mâna după o carte rămasă acolo de ultima dată când am fost. Răsfoiesc. Slăbuț, dar bine structurat; aș fi încadrat-o la romance, nu la crime. Edituri aiuristice!

Uit de mine și mă cufund în gânduri. Despre mine. Despre ea. Despre un noi dorit și bănuit, dar eu nu spun ca alții – nici în gând – „de acum suntem împreună”; unde sunt granițele? Peste un timp mă „trezesc” și văd că scrumiera este pe jumătate plină. Mda, știu, nu-i place că fumez, că mă comport ca un copil uneori și că nu știe mai niciodată care dintre noi este „om mare”. Pentru ea, aș putea schimba unele chestii la mine, până la urmă mi-ar fi mai bine fără ele.

***

Nu aud zgomot, intru în cameră pe întuneric – poate doarme – îmi arunc hainele pe undeva și mă strecor lângă ea, încet, să nu o trezesc. Mă dau aproape și pun o mână pe mijlocul ei, să o simt în brațe; stupoare – e goală – de-aia stătea cu pătura trasă până la gât când am adus ceaiul? Păi? Se mișcă și-mi vine să mă retrag, la naiba, nu mă așteptam să fie goală, dacă o să creadă… Pare că sunt singurul uimit, aici, se întoarce cu fața la mine, natural, cu ochii închiși totuși, de parcă ar vrea să se ascundă de ea însăși, își apropie buzele de ale mele și, în ciuda a ce mă aștept, mă mușcă de buza de jos până îmi dau lacrimile, aproape.

– Mi-era poftă de tine; nu te întreba, știu că nu e logic. Să nu mă rănești niciodată. Apără-mă de mine.

Dimineața ne prinde goi și îmbrățișați, are pe față un zâmbet liniștit, în somn. Și-a dorit; ne-am dorit. Atât, nu mai mult, nu mai puțin. Știu. O să am grijă de ea, așa voi avea grijă de sufletul meu. Dacă ar fi știut de cât timp îmi doream să-mi doarmă în brațe, așa. Atât. Cu ea nu pot să vreau altceva, nu încă. Simte că sunt treaz și mi se cuibărește la piept.

– Când o să pleci?

– Din sufletul tău, niciodată.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Și-a mai desfăcut picioarele o dată

A fost un accident

Vreau să nu mai fii o bestie. Poți?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,375 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro