Micile iubiri ale unei mari revoluţii

Dan Stoica

26 January 2012

În luptă, să fugi din calea dușmanului

 nu se numește frică, ci tactică.

 Cu o condiţie:

 să fugi redepe, unde vezi cu ochii.

 La prima ezitare,

soarta te face praf cu plan cu tot.

 Din volumul „Înţelepciunea unui ghinionist.”

 (volum publicat postum)

 Bastonul scutierului se opri în omoplat. Nu era mâna destinului, era braţul miliţiei. M-am simțit obligat să-mi caut scăparea la nivelul solului. Mai sus, orizontul era blocat cu scuturi, viziere, bastoane, uniforme mirosind a sudoare. Jos era liniște. Singurul lucru neplăcut  era bocancul. Părerea acestuia despre mine o simt iute: o durere greu de suportat străfulgerând prin coaste. În viață nu trebuie să joci totul pe o singură carte! Alunec de sub bocanc, aplic un pantof de civil direct în izvorul copiilor de scutier. Vreau să o șterg englezeşte, dar o mâna înmănușată (necunoscătoare a obiceiurilor din Albion), îmi prinde gâtul. Scap. Al treilea îmi pune piedică (mă, da mulţi îs!). Mă apucă de umeri.

– Lasă-l, avem destui!

Mai fac o fenta dar bastonul îmi găseşte scăfârlia. Rămân fără respiraţie. Iau o lecție de uitare. Şoc cranian prelungit într-o ușoare comoție cerebrală.

Ceva îmi scăpa! Exista un „mai departe”, dar mintea se uita la el ca printr-un geam acoperit cu funingine. Încă două colţuri și sunt acasă. Trec Dealul Mitropoliei. Bezna e traforată de lumina roșie a becurilor din josul dealului. Fereastre fără lumini. Pe străzile din jur foşgăie oamenii legii. M-ar întreba de vânătăi, dacă le intru în mână. Cât să fie ceasul?

Las strada, pustie de oameni, sar gardul bisericii. În două minute sunt în fața casei. Cotrobăi după chei. Poarta de la curte e deschisă. Iar a uitat tata să o încuie. Pășesc mai departe. În casa scărilor aceeași senzație. Cineva e în preajmă! Nu știu unde. De ce nu se arată? Urc scara fără zgomot. Trag cu urechea. Zumzetul televizorului. Ajung în fața ușii. Muzica simfonică. Aștia nu transmit nimic. Nu pot? Nu vor? Deschid ușa și mă trag înapoi. Văd numai ecranul luminos. După un timp descifrez contururile mobilelor. Văd  nişte ochi speriați privindu-mă din spatele lor.

– Bună seara! –aud o voce timidă, care se înneacă, de emoție, după a doua silabă.

Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Aprind lumina. De după fotolii se ridică, nehotărâte, două fete în pantaloni de stofă și pulovere tricotate de o mână grijulie.

– Cum ați intrat?

– Noi suntem de la telefon. V-am zis că Flori ne trimite.

Cine e Flori? Sper să aflu cât de curând.

– Tată-l dumneavoastră  ne-a lăsat înăuntru. Zicea că e la curent.

Bătrtânul are obiceiul tâmpit să hotărască în locul meu! Într-un colţ, îngrămădite una peste alta, pungi burduşite cu lucruri. Hainele de pe ele parcă sunt scoase de acolo. Văd în oglindă noroiul care îmi acoperea scurta de piele si blugii. Îmi vine să râd.

– Merg să fac duş. Luaţi ceva din frigider dacă vă e foame…

– La dumneavoastră curge apa caldă?

Zâmbesc.

Şuvoiul apei aduce în timpane pocnetul sec al bastoanelor pe scuturi. Mâini nevăzute mă împing. Risc să pierd echilibrul în fiecare clipă. Un nebun strigă în spatele meu, printre demonstranţi. Încearcă să facă ordine. Asfaltul începe să vibreze. Dinspre Unirii se apropie nişte blindate. Oamenii se împing. Scutierii se trag deoparte lăsând carosabilul liber. Ajung  pe gazonul dintre Intercontinental şi bulevard. „Lăsaţi-mă să trec!” „Să te lase mă-ta, că nu noi te-am chemat!” „Sunt din provincie. Am venit la rude!”. „Blondule, tu ne crezi cretini?” Tanchetele trec printre oameni ca nişte bolizi. Motoarele sunt turate la maximum. Vocile se îneacă în vacarm. Îmbulzeală. Cineva urlă „Jos Ceauşescu!”. Aşteaptăm de  douăzeci de ani. Nu mai poate să ne oprească nimeni. Îmi pierd vocea. Tuşesc. Mi-ar trebui un pahar cu apă.

În cameră e cald. Durerile s-au spălat cu murdăria. Mai am o vâjâială prin urechi, un gust sălciu la rădăcina limbii. Acelaşi gust ca pe vremea când mă întorceam de la bătăliile dintre străzi. Noi contra celor de pe Gramont sau Căpitan Vasilescu. Eram mai căpoşi, mai încăpăţânaţi. Încasam, dar până la urmă, ceilalţi ajungeau să se ascundă prin curţi sau în casa scărilor. Eram stăpânii străzilor din cartier. Eram mândri de asta. Fetele se uită la mine. Îmi usuc părul. Sunt tot acolo unde le-am lăsat.

– Nu faceţi duş?

Dacă le dădeam afară nu dispăreau mai repede. Aş vrea să râd. Vâjâiala din urechi nu-mi dă pace. Scot o pernă. Lada cu aşternuturi e de plumb. Arunc afară tot ce mi se pare că ar fi de folos pentru somn. Sunt obosit. Strada unde locuiesc nu e departe de centru. Oare ce se mai întâmplă la ora asta? A mai fost ceva în afară de Universitate? Lucrurile nu se vor mai putea opri cu una cu două. Îmi fac curaj. Cât de departe să merg? Nu am chef să păţesc ceva. Nu acum! Sunt laş?

– Domnu’ gazdă, vrei să te uiţi un pic la noi? Spuneţi dumneavoastră care din noi are sâni mai frumoşi?

Visez? Îmi amintesc. Prin locuinţa mea se perindă lume. Nu îmi place să trăiesc singur. Cine mă cunoaşte, profită. Încerc să adorm.

–  Fă, ăsta e lemn.

–  L-au ciomăgit! Ai văzut ce vânătaie are la ochi.

Un foşnet, scârţâitul unui braţ de fotoliu.

– N-are nici un ban!

– Ce vrei să faci? Gata. Mergem mâine acasă.

– Ţi-e frică?

– N-aveam treabă cu revolta. Or să fugă toţi străinii, ce vrei să mai facem?

– Zi mai bine că ţi-e frică de frate-tu!

– De ce să nu-mi fie? Mi-a zis ieri cineva că m-a căutat pe la gazda de vis-a-vis de Inter.

– Ţie ţi-a venit luna asta?

– Iau pastile. Ţi-era frică să nu-ţi fac un plod?

– Tâmpită te-a făcut mă-ta!

Nu mai aud nici un foşnet.

– Ştii că mi-am tras-o cu frate-tău?

– Minţi.

– Dacă-ţi spun!

– Nu te laşi tu fără bani!

– De unde ştii?

– Ştiu. Frate-miu nu s-ar uita la tine.

– Tu de ce te uiţi?

– Nu se pune. El e sfânt. A zis că după ce mă vede la casa mea pleacă în lume să-şi caute aleasa.

– De ce nu-l asculţi?

– Nu-i treaba ta!

– Da’ frică de el îţi este!

– De să nu-mi fie? E îngerul meu păzitor! A zis că mă fereşte de rele până îmi vine mintea la cap.

– O să îmbătrânească.

Ceva scârţâie. Mobilă trasă peste covor.

– Hai înapoi la gazdă.

– Eşti proastă! Dacă ne prind ăştia…

– Las’ că ţie îţi plac uniformele.

– Tâmpito! Nu-mi place niciun bărbat.

–  Zău. Şi frate-tău? De unde s-a ales cu cicatricea?

– Care?

– Are mai multe?

– S-a bătut cu sectoristul, din cauza mea. Vita l-a umplut de sânge. Aia de la sprâncene e cea mai mică, mai are şi pe spate, dar nu le arată la nimeni.

– Fă, io tot o să-l dezbrac odată, să-i văd cicatricele! Poate are altele unde nu ştii tu…

– N-ai decât! Dacă rămâi aici, îl găseşti. Eu plec acasă!

Scârţâituri. Nu ştiu cât e ora. De când vorbesc, de când dorm.

– Aşa nu putem. Mai bine în pat.

– Dacă i se scoală vreo idee?

– Ţi-l las! Nu-mi plac bruneţii.

– Şi ăla de pe Armenească?

– Tu ştii ce avea ăla în portofel? Şi până s-o facă…

–  Nu îi stătea?

–  Nu fă, se termina… am eu tehnica mea!

–  Aşa un bărbat mi-ar trebui mie.

–  Are nevastă. Jigodia dracului, stă cu el pentru bani.

–  Mi-e somn.

–  Nu facem nimic?

–  Acu’ ţi-a venit?

–  Ziceam şi eu aşa.

–  Păi… Când mi-e frică îmi vine!

–  Şi mie!

Linişte. Bastonul mă pocneşte din nou în creştet. Cad. Gâtul mi-e plin cu vomă. Nu pot să respir. Descleştez dinţii. Ceva curge din gură şi nas. Sânge? Un clinchet scurt. De la încărcarea armelor. Aud din nou. Un glas agitat ţipă răguşit. E nervos? „Armaţi!”. Voci fără aer. „Nu am făcut nimic”, „Ticăloşilor”, „Lăsaţi-mă să urc. Ruda mea locuieşte pe colţ, la doi!” E linişte. Deschid un ochi. Văd prin ceaţă griul unui perete. Dacă mă sprijin pot să mă ridic! „Ochiţi”. Lângă frunte se foieşte talpa unui cizme. Îngheţ. Miroase a piele şi postav umed. Dinţii îmi clănţăne. Calculez câte secunde îmi trebuie să mă ridic, să îl împing pe soldat, să-i agăţ arma şi să o îndrept spre ofiţer. De unde ştiu ce se întâmplă? Vomez. Bucăţi de zid mă lovesc peste obraz. De ce nu pot să mă gândesc mai iute? Abia după bufnetul surd al corpurilor care se prăbuşesc unul câte unul, ajung la urechi şi împuşcăturile. Se smulg din trupuri, din tencuiala zidurilor, cad peste urechi. Le umplu cu sânge. În mine de ce nu au tras? Încă nu s-a terminat totul? „La dreapta, înainte, pas alergător”. Tropăit de cizme. Se îndepărtează. Deschid ochiul sănătos. Lângă mine, nefiresc de aproape, o faţă de om. Părul îi acoperă fruntea. Îi aud glasul „Nu sunt de aici! Caut pe cineva!” De ce nu vorbeşte acum? Se uită la mine! Are ochii larg deschişi. Un albastru spălăcit. Îi simt căldura corpului, dar nu simt altceva, nu ştiu ce. De ce tace? Ce se holbează aşa la mine? Nu am putere să întind mâna până la el. Închid ochii. Bezna aduce cu ea înţelegerea.

Cineva atinge vânătaia, se opreşte. Atingerea se repetă. Nu doare. E ca o tuse care nu trece de buze. Asud. Încă puţin şi cad din pat. Lipite de mine, fetele stau încleştate una în alta. Nu deschid ochii. Simt un spate dezgolit sprijindu-se de pieptul meu ca de o pavăză. O cuprind cu braţul. Mişcările se opresc. Palma cuprinde alt spate, prin care coastele se citesc fără efort. Ridic mâna, ating coapsele înguste, străpunse de oase, părul de la încheietura spatelui e zbârlit. Mişcările reîncep. Acelaşi ritm înnăbuşit. Nici o răsuflare. Fetele respiră una în corpul celeilalte. Mă întorc. Un genunchi îndoit se pune peste gât. Mintea se luminează. Ştiu unde sunt, cu cine, ce se întâmplă. Corpurile nu se desprind nici o clipă unul de altul. Îmi plimb mâna peste anatomia lor multiplă. Refac geografia îmbrăţişării. Mă înfierbânt. Vreau să mă alătur mângâierilor. Sunt indiferente. Aparţin una alteia. Au închis uşile, ferestrele. Nu există nici un loc prin care să mă pot strecura. Le ţin în braţe aşa cum ţii înconjurată o cetate cu toate porţile ferecate. Fata de lângă mine înţepeneşte. Simt cum, o clipă, i-a stat inima, apoi sângele îi răbufneşte violent în artere. Împing, uşor, capul celeilalte. Intru prin crăpătura deschisă câteva clipe de simţuri. Mă loveşte până în creştet gustul de femeie. Nu observ nici o schimbare la ele. Nici o zbatere, nici o împotrivire. Îşi reiau mângâierile. Încă nu exist. Le cercetez trupurile pe îndelete. Căldura trece în mine. Îmi dă la o parte ultimile tresăriri de luciditate, alungă senzaţia aia tâmpită de mâl în care te afunzi tot mai mult. Simt în vârful degetelor sfârcurile unor sâni abia înmuguriţi şi încerc să nu mai gândesc dincolo de graniţa pielii. Împing plapuma. E trasă înapoi. E prea cald. Renunţ, nu vreau să contrazic pe nimeni. Cele două se desprind, se rotesc şi se îmbrăţişează din nou. Nu exist. Plăcerea e opacă, nu reuşesc să o împart cu ele. Nu ştiu dacă am răbdare sau nu am de ales. Mă opresc. Mă retrag. În câteva clipe simt în nări ceaţa beţiei. Desfătarea trupească năvăleşte peste răsuflarea lor. Mâinile subţiri, cu degete tremurânde mă trag înapoi la ele. Mă pun stavilă între ele. Le simt setea, neîndestularea. Mi-e frică de ce simt. Se sprijină de mine, se ascund lângă mine, mă trag în ele, mă împart. Se mângâie prin pielea mea, cu degetele mele. Inima îmi bate tot mai tare. Aş vrea să pot obosi, să mă opresc, să mă trag deoparte. Mă aşez deasupra, îmbrăţişez la întâmplare un corp. Celălalt se agaţă de noi, ne însoţeşte, mă urmează când pătrund în prietena ei. Nimicul are logica lui. Se smulg de lângă mine, fug la baie, revin, una din ele a vărsat un pahar de apă pe covor. Vin să-şi ascundă teama lângă mine, să mi-o dea mie, să o îngrămădească sub pat, departe de noi, departe de lume. Încerc să ies din vârtej. Fac ce ştiu mai bine. Îmi repet în minte vorbe urâte: promsicuu, desfrâu, destrăbălare. Nici unul nu se opreşte, curge afară din minte, ca ploia prin burlanele de la colţurile caselor. În minte nu e loc decât pentru dorinţă. Reproşurile sunt înghţite de un mâl nevăzut, în care se îneacă numele, durerile, dorinţele.

Dimineaţă trenurile mergeau din nou, dar fetele abia se mai ţineau pe picioare. Sun, chem o maşină. Le împing nişte bani de taxi în buzunare. Vreau să mă îmbrac să plec din nou în piaţă, la revoluţie. Văd pe masă o factură. Lumina. Asta e undeva pe lângă Sfântu Gheorghe, de acolo pot să urc bulevardul mai departe. Dacă o să ne dea voie. Trebuie să uit că nu se poate, vom reuşi. Asta e important. Să nu ne oprim. Să ieşim până… lângă piciorul fotoliului văd o mănuşă … a cui o fi? Oare cum le cheamă? Cine o fi acea Flori care le trimisese la mine? Fetele ăstea îşi tot schimbă numele.

Numele vechi le aruncă la gunoi. Speră să arunce acolo şi prostiile tinereţii. Oare o să pot face vreodată la fel?

Mă aşez. Îmi pun bocancii. Sprijin capul de spătarul fotoliului. Ţăcănitul încărcătoarelor e chiar lângă urechea mea. Trupurile care cad se lovesc înfundat de asfalt. Inima bate să îmi spargă pieptul. Privesc speriat pe sub pleoape. Mi-e greaţă. Capul vâjâie. Lângă mine ţeasta descoperită a blondului. Privirea lui se lipeşte de retină. Deasupra sprâncenelor, chiar lângă tâmpla lipită de asfalt, o cicatrice veche se albea. Nu mai aveam putere să răsuflu. Mă întunec. Uitarea umblă ca o flacără prin mine, aşa cum la cei vechi se ard rănile, să nu se coacă.

Plec spre casă cu privirea ochilor albaştri lipită de minte. Nu pot să o iau de acolo. Nişte ochi limpezi, transparenţi, fără lumină. Viaţa din ei fusese luată de un înger, să vegheze soarta cine ştie cărui alt muritor.

Viena, 26 mai



Citiţi şi

Mi-ai lăsat tot când ai plecat

Despre frică

Eu, iarna, sunt mai deșteaptă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
783 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro