Micimea contează

Ana Barton

12 September 2015

Ana BartonPe el îl chema Troilus, pe ea o chema Cresida. S-au întâlnit la birou, la vreo săptămână după ce s-a angajat el. Când i-a fost prezentat, Cresida a făcut ochii mai mari ca niciodată, i s-au întins colțurile exterioare ale ochilor până la durere. Era aproape convinsă că numai părinții ei se emoționau shakespearian, în varianta excentrică, dar, uite, mai erau unii. I-a întins mâna lui Troilus și s-au apucat de treabă, că doar de-aia se aflau acolo amândoi. Chestia asta cu numele lor aparte, de cuplu de tragedie, i-a împrietenit pe loc. Aveau amândoi impresia că-mpart un secret, o știință ezoterică. Lucrau foarte bine împreună și iată că repede de tot au devenit un cuplu profesional respectat și admirat în companie.

Și Troilus, și Cresida erau încurcați sentimental fiecare cu el însuși și descurcați, dacă nu chiar apretați, în rest. Fiecare se considera mult prea țicnit ca să-și găsească perechea potrivită și fiecare încerca să se-mpace cu gândul ăsta. Amândoi trecuseră prin aproximări, nu le putuseră, nu mai voiau altele. Acuma, prietenia asta profesională începuse să curgă foarte bine și-n zona personală, ba chiar cu mare viteză. Se treziseră foarte repede că-și fac confesiuni, că împărtășesc un limbaj exploziv, în culori stenice. Și, cel mai important, că niciunuia dintre ei nu-i pasă de imaginea lui în ochii celuilalt, ci doar de-nțelesuri.

cuplu

Și vine Troilus într-o bună zi la birou, se duce la Cresida, i se-așază pe pervaz, își aprinde o țigară și zice: „Am venit cu mașina. Vrei să te seduc?“ Cresida se uita pe ultima colecție Ann Demeulemeester, era concentrată, a auzit numai c-o coadă de ureche. „Nu, dă-te dracu’!“, i-a răspuns. El și-a terminat țigara, a-nțeles că ea are treabă și n-are timp de el, s-a ridicat, a sărutat-o-n creștet și-a ieșit pe ușă. Ea și-a dat seama după vreo două ore că el plecase. Nici n-a clipit; n-aveau ei nevoie de explicații, se-nțelegeau perfect.

A trecut de-acum un an. Troilus și Cresida erau prieteni la doagă, nu la toartă, fiindcă într-o singură doagă se mai ținea mintea fiecăruia. Încredere totală, confesivitate până-n măduvă, umăr de sprijin ori de oftat, după caz, umor dement de cele mai multe ori. C-așa se duce greul. Într-o seară, Cresida era epuizată de muncă, abia se mai ținea pe scaun. Troilus i-a zis c-o duce el acasă. Femeia s-a-nvoit, au plecat. Pe durm, bărbatul îi promite c-o descalță, o dezbracă, o hrănește și-o culcă. Ea se relaxa din ce în ce mai tare. „Uite, face și pentru mine cineva lucrurile astea mărunte pe care omul e forțat mai toată viața să le facă singur“, și-a zis ea. Însă Troilus, văzând-o aproape leșinată, continuă: „Și după aia ne f*tem. Adică tu nu trebuie să faci nimic. Tu dormi liniștită, mă ocup eu.“ Brusc, Cresida se trezește, îl înjură scurt și-și rearanjază centura. Dar el nu se lasă. „Să vezi ce bine o să dormi, îți promit. O am atât de mică încât nici n-o să simți. Tu o să crezi c-ai visat, eu scap necomplexat.“ Cresida a râs, l-a mai dat o dată dracului, au ajuns, l-a pupat pe obraz, a coborât, a închis portiera și s-a dus acasă. Frântă, s-a culcat îmbrăcată.

Continuarea, aici.



Citiţi şi

Să mă iubească aşa cum sunt

De ce sunt frumoase femeile triste

Femeia de sticlă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,686 views

Your tuppence

  1. Ana-Maria / 12 October 2015 22:17

    Faina poveste! Mi-a placut. 🙂
    Daca nu e adevarata, ai o imaginatie frumoasa.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. Radu / 12 October 2015 19:45

    Pai cum altfe, planeta nu accepta sateliti decat daca sunt mici.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro