„Mie îmi poți spune orice, oricum, oricând”

Felix Cuceanu

12 August 2017

felix 2– continuare de aici

Dimineața m-a prins gândind. Dacă noaptea trecută nu o aduceam aici, ar fi fost rău. Hotelul pe care mi-l sugerase când am vorbit, înainte să ajungă, fusese incendiat. Alex m-a trezit cu un mesaj pe telefon „Renata incendiat. 44 arestări. Avem și noi un rănit” – să nu fie Erika, am gândit. Când vrei să o dai în bară, găsești o bară și dacă nu este. Eri a vrut să fie acolo ca să nu fie acasă. Soțul ei, Denis, e în opoziție. Mă mir că a lăsat-o să plece, știind cine sunt agitatorii.

Nu sunt singur. La naiba, de când nu a mai fost cineva aici? Aproape de la divorțul meu. De ce mi-e așa dragă?

Nu vreau să o trezesc. Mai stau cinci minute – la mine, încă cinci minute poate însemna până la prânz – și merg să-i aduc ceva de papa. De papa? Da’ „de mâncare” ce are? Pf! Mi-e bine știind că e lângă mine, că a dormit liniștită și în siguranță, seara trecută trebuie să fi fost obositoare pentru ea; mai mult când am ajuns la mine, decât acolo afară, unde era speriată.

Ceva trosnește în apropiere. Alertă. Nu deschid ochii, mâna stângă mi se duce sub pernă, unde am în permanență un pistol „de rezervă” – oare l-a văzut? O fi dat de el noaptea, în somn? Trosc. Din nou. Pistolul nu e acolo. „Meaow”… Ce? Pisica mă-sii! Zgomotul vine de la geam. Simt cald pe cealaltă mână. Trebuie să fie…

Deschid ochii și alunec pe gheața verde, alți ochi mă privesc de aproape, cu drag. „Gheața verde”, un film al copilăriei mele… Cu drag? Păi..? Mâna ei se plimbă ușor pe a mea, privirea este spre mine însă pierdută, sorbind, visând.

– Și mie mi-e drag… înger. Stai aici, mă duc să pun ceva de papa, nu te miști. Zâmbesc ștrengărește și face botic. Nu mai fă asta, că te sărut „de nu te vezi”.

– Mi-e bine cu tine, nu credeam că…

– Shh, botic. Așa trebuie să fie. Numai așa.

Gura ei se strânge în semn de protest.

cuplu sarut frunte

– Dar nu mi-e foame…

– Ciocolată caldă? Știu că nu bei cafea. Și clătite? Pe fața ei apare un zâmbet de „hihi, cum ai știut?” Fără miere – de data asta. Zâmbesc a „eu știu tot” și o sărut pe gât, lângă ureche, fără să se aștepte. Vezi? Nu te-am mâncat de tot.

Mă ridic și plec spre bucătărie. Fir-ar, oare ce gândește? Mai ales, ce simte? Cum îi este de fapt? – vorbisem cândva despre simțitul real și cel declarativ, o discuție în care, ca și alte dăți, m-a lăsat paf prin maturitatea replicilor.

O las în cameră și mă iau de cafea și ciocolata caldă. Beau cafea cu litri. Dacă aș simți gustul, mi-aș băga direct în venă. Clătite am de ieri, uf, sper să fie ok încă. Azi trebuie să o expediez de aici, fir-ar! Deseară iar o să fie proteste, mâine iar… Ea va fi acasă, în lumea ei, între pagini de caiet și însemnări de „scriitoare debutantă”, „o diletantă în dragoste”, cum mi-a spus cândva. Revin și rămân uimit cât de natural arată în patul meu, ca și cum acolo i-ar fi locul, ca și cum acolo este normal să fim, împreună, în fiecare seară, nu la sute de kilometri așteptând ca celălalt să apară online, în funcție de… uf, timp.

– Te integrezi în peisaj, spun cu o privire „de cunoscător”. Data viitoare, redecorez… cu tine. Adică…

– Pricep, uf. Uf bun, de data asta. Roșește? Știu că se emoționează repede, dar nici chiar așa. Privirea îi caută un punct de sprijin în modelul de pe covor. Degetele mâinii drepte se joacă în părul mai dezordonat decât aseară; mi-o imaginez cu părul ud, așteptându-mă goală sub pătură. Uf, nu acum, avem treaba. Eu am treabă. Simt un fel de regret că a venit, regretul că va pleca, de fapt. Că acum, știind cum este, dorindu-mi-o aproape, îmi va fi greu fără ea. Pun pe pat tava cu clătitele și cana ei de ciocolată caldă.

– Copilă, haide, papă ceva, o să fii pe drum.

– De ce faci asta pentru mine? Mă întreabă asta așa, ca un copil care așteaptă să-l cerți. Mă temeam de întrebarea asta. Privirea i se fixează pe chipul meu și văd, neașteptat, un început de lacrimi. Ochi umezi de emoție, nu știu… tocmai eu nu știu.

– Doar lasă-mă să o fac, să fac tot, ți-am spus, știi de ce și nu prea, am eu nevoie de asta. Sper că am răspuns suficient de… neutru.

Ia o clătită, ezitant, și începe să întindă pe ea dulceață. Sunt jos, pe covor, așezat, și o privesc, într-un fel la ea, în altul undeva în viitor, mai bine zis undeva în vis.

– Na, să nu mai râzi de boticul meu! Mă trezesc, cu un deget cu dulceață, pe nas. Cred că am o mutră de pisică sâcâită de musca de pe nas, căci începe să râdă aproape în hohote, râs de copil care se bucură de trăsnaia făcută. Tocmai ți-ai semnat… Mă șterg de dulceață, o prind cu stânga de ceafă și, în înlemnirea provocată de gestul neașteptat, o mușc de buza de jos până aud un „mnnnnn” de durere. Nu vreau să o sărut, doar să o „pedepsesc”.

– „Na” și ție!

Brusc, s-a făcut mai mică, între aproape-sperietură de adineauri, neștiind ce fac de fapt, și boticul de acum, de „mi-ai făcut-o”. Îi pun un deget pe buze.

– Shh, știi că nu aș face ceva ce nu vrei, de câte ori am vorbit despre asta, uf, și încă ți-e teamă…? Întrebarea a fost retorică, las-o așa. Dă din cap de sus în jos, abia mișcat, puțin, într-un „dap, încă mi-e, dar nu mă certa că mi-e”. Îi cuprind fața în mâini, mă apropii de ea, sunt cu buzele aproape lipite de tâmpla stângă.

– Mie îmi poți spune orice, oricum, oricând. Îți aduci aminte? Revin.

Ies și o las să mănânce – după mine aia nu e mâncare, dar… Acum chiar vreau să știu ce gândește, la naiba! O să știu diseara câte ceva, niciodată nu-mi spune to tot. Sunt în sufragerie și văd un fel de retrospectivă a zilei de ieri, în imagini și comentarii așa-zis inteligente, dacă nu ar fi ale comentatorilor „știe-tot” de la televiziunea declarată anti putere. 29 de reținuti, un cameraman rănit, doi jandarmi… bla bla. Văd mai încolo, la birou, ce și cum a fost de fapt. După ce o duc la gară. O să plece. Da, și va spune „ne citim diseară”, dar nu, nu, nu vreau să mă gândesc acum la cum îmi va fi după ce pleacă. Acum, știri. Pauza de gândire s-a terminat.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Se născuse zeiță

De ce s-a-ntors?

De mâine, te voi uita, dragul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,537 views
Tag-uri: , , ,

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro