Mie-mi place în corporație!

Catchy

16 September 2016

Visul meu dintotdeauna a fost să ajung să lucrez într-o multinaţională. Cel puţin, acum 20 de ani, aşa se numea, termenul „corporaţie” atât de mestecat azi de toată lumea încă nu luase avânt. Visam să am biroul meu, teleofnul meu, dulapul meu, badge-ul meu şi dosarele mele asupra cărora să mă aplec, cu dedicaţie şi pasiune, timp de minim zece ore pe zi, pentru că angajatul care sparge uşa la ora terminării programului, nu e angajat. Visam să urc treaptă după treaptă, să-mi dedic timpul şi viaţa carierei. Şi, până la un punct, aşa a şi fost.

Puţin după cea de-a douăzecea aniversare, în timp ce eram în al doilea an de facultate – considerând că un an în care nu am lipsit nicio zi de la şcoală e suficient – am decis ca în paralel să mă angajez. Şi nu oriunde, ci în multinaţională. Pardon, corporaţie. Pe vremea aceea toată lumea şi-ar fi dat pe viaţă o zi din săptămână, numai să prindă un post acolo. Cât de mic. La oricare dintre puţinele companii intrate atunci pe piaţa din România. Ce-i drept, se ştia mai puţin despre această „formă de sclavie modernă” – după unii, dar şi ipocrizia era mai puţină. Cei dinafară recunoşteau franc că vor înăutru, cei dinăuntru recunoşteau franc că le e bine, deşi muncesc mult. Mi-aduc aminte că în prima mea zi de muncă m-am dus îmbrăcată în rochie lungă, de vară – era o minunată zi de iunie – şi cu platforme. Şi nimeni nu s-a uitat strâmb la mine. Şi am muncit mult, şi am învăţat mult, şi mi-a plăcut mult.

Peste ani, când viaţa m-a adus iar într-o corporaţie, situaţia era deja alta. Standardele de imagine se schimbaseră şi, sinceră să fiu, îmi convenea. Nu mai eram atât de tânără, nu o mai luasem tot de la zero, nu se mai purtau platforme. Deschisesm şi eu ochii între timp şi începusem să port la serviciu bluze perfect adaptate rolului meu, pe care le luam de aici, dar şi fuste office. Şi se schimbase ceva: atitudinea angajaţilor şi a non-angajaţilor faţă de corporaţie. Începuse să fie la modă să te plângi, să nu-ţi convină, să visezi la o viaţă idilică la ţară – pe care nu ai trăi-o, în realitate, nici mort – şi, în paralel, să ajungi aproape să dormi sub birou, să nu te dai dus înaintea colegilor, nu cumva să-ţi sufle careva dintre ei următoarea promovarea. Începuse să fie la modă să nu vrei nici în ruptul capului, la nivel declarativ, să te angajezi în vreo corporaţie şi s-o arzi freelancer, deşi maţele îţi intonau recquiem-ul pe fundal. Începuse epoca ipocriziei dusă la absurd.

femeie-business

Ok, se munceşte mult în corporaţii, uneori inutil de mult, unele reguli sunt absurde, iar unii şefi şi mai şi. Dar, să fim sinceri şi să recunoaştem că mai mereu un job în corporaţie reprezintă un bun start în carieră (chiar dacă ulterior nu vrei să continui pe acest drum) şi o rampă de lansare spre lumea afacerilor. Şi că marile companii sunt o şcoală de business perfectă, în care înveţi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, cu multele lor plusuri şi minusuri, departe de teoretizările pe care facultatea te obligă să le îngurgitezi absolut degeaba.

…Sau poate că începuse numai epoca vulpii care nu ajunge la struguri şi comentează că sunt acri

Citiţi şi

Cei de 30 și ceva de ani – generația cochiliilor goale

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,890 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro