Mierlele cântă doar când sunt îndrăgostite

Camelia Stârcescu

10 June 2016

CAMELIA STARCESCUCum arată dimineţile voastre? Ce culoare au? Ce parfum? Ce formă? Asta dacă au aşa ceva… Cum sunt ele, pur şi simplu, înainte/după/în loc de a intra pe facebook şi a vă saluta prietenii virtuali cu un gând, o poezie, un cântec? Înseamnă ele ceva pentru voi? Sau nu sunt decât momentul acela urât, în care ştim că trebuie să sune ceasul pentru că trebuie să mergem la serviciu sau la şcoală? Momentul de început al unei oboseli/plictiseli adăugate celorlalte multe, de până acum?

V-aş propune un exerciţiu: încercaţi să vă faceţi dimineţile prietene. Ca şi când ar fi singurul vostru partener la cafeaua pe care o beţi, oricum, pe fugă. Opriţi-vă puţin. Luaţi un loc. Spuneţi-i „Bun venit!”, apoi povestiţi-i câte ceva dintre cele pe care le aveţi pe suflet. Nu tot dintr-o dată. Pentru că ea, dimineaţa, va veni, iar şi iar, în fiecare zi.

dimineata

Şi-o să aveţi timp să-i spuneţi câte toate. Rugaţi-o să vă ajute să vă aşezaţi gândurile, problemele, în matca lor firească, pentru a nu vă mai fi ziua o aceeaşi rutină, repetabilă şi stresantă. Zâmbiţi-i. Ei şi luminii cu care vine. Inspiraţi-i miresmele abia ghicite şi lăsaţi-le să vă umple toate nerecunoscutele cotloane ale firii. Daţi-i o formă, fără să o întrebaţi dacă e pe placul ei. Pentru că este, indiferent ce veţi alege. Dimineaţa. Dimineţile. Care vin, de fiecare dată, pentru noi, aşa cum ştim să le aşteptăm, să le merităm, să ni le facem…

Un exemplu: Dimineţile mele încep tot mai devreme de-un timp încoace. Altceva. Un început de fiecare dată acelaşi, de fiecare dată altul. Îmi place să privesc, să simt, să respir lumina nenăscută pe care o trimite uşor, soarele, deschizându-şi alene ochii peste lume… Să aud sunetele ce se vor pierde, mai apoi, în zgomotoasa trecere a zilei. Să încerc să ghicesc ce culoare va avea ziua, pentru mine, pentru lume, pentru vremuri…

Şi mai au, dimineţile astea ale mele, ceva special: un cântec. Cântecul unei păsări. Împrăştiat în curtea casei mele, din nu ştiu care copac încă neînflorit, cântecul se aude puţin înainte de a se lumina de ziuă. Ca şi când el, cântecul, o cheamă, o ajută să se nască, să învingă definitiv întunericul nopţii. Apoi încetează. Cântecul. Când lumina a ajuns aici, instalându-se confortabil peste vieţile noastre, cântecul se opreşte. Ruşinată, parcă, de atâta strălucire, pasărea nu mai cântă. Dar zboară. Spre cine ştie unde, spre cine ştie ce. Dar revine, statornic, a doua zi. N-am reuşit s-o şi văd pe în-cântătoarea dimineţilor mele. Până ieri. E o mierlă. Neagră, cu ciocul galben. Oarecum comună, putem spune. Dacă ne-am lua după aparenţele exterioare. Dacă n-aş/n-am auzi-o cântând…

Şi aflu, cu totul întâmplător, dintr-o revistă acum deschisă: mierlele cântă doar două luni pe an, primăvara. Şi – atenţie! – doar atunci când sunt îndrăgostite!

Acum înţeleg. De ce mi se nasc dimineţile primăverii devreme, foarte devreme. De ce cântecul acesta îmi învăluie alinător sufletul, aşezându-se cuminte lângă tăcere, şi gând, şi lacrimă. Transformându-le, astfel, într-un zâmbet de dincolo de firesc, pentru tot ce dincoace de acesta este. Şi înţeleg. IUBESC. Iert. Şi trăiesc. Ca şi cântecul unei mierle: doar pentru că sunt îndrăgostită. Doar pentru că iubesc.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am 38 de ani și habar n-am ce este aia o femeie adevărată

Să se întoarcă? Să o ia de la capăt?

11 ani mai târziu – luna de fiere

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
838 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro