Mircea! Mircea!

Emanuel Pârvu

6 October 2015

Emanuel PârvuÎl văd în fiecare dimineață când ies cu cățelul. Uneori mătură aleea din fața bisericii, câteodată strânge pungile de pe lângă coșurile de gunoi, dar, de cele mai multe ori, stă și așteaptă. Cred că are undeva pe la vreo șaizeci de ani, e puțin adus de umeri și se văd iernile care au trecut peste el. E foarte amabil, îmi strigă câinele „Mircea” și câteodată cere niște bani. Odată l-am testat (mi-a fost rușine după) – la non-stop l-am întrebat dacă să-i dau bani sau să-i iau de mâncare. Mi-a răspuns pe loc, neclipind, cu ton bucuros, dar fără abuz – mâncare.

Într-o seară, mai spre noapte, cu patrupedul agale, văd un grup de vreo patru-cinci băieți (cred că nu aveau mai mult de douăzeci-douăș’cinci) care râdeau tare și făceau conversație cu cineva care stătea rezemat pe vine de gardul bisericii. Cățelul – curios din fire – o ia înspre ei, eu după cățel. Mă încearcă niște sentimente ciudate. Mă apropii, omul meu plângea. Băieții nu-i făceau nimic, practic, doar că…. îl întrebau chestii și, după, îi comentau răspunsurile și râdeau. Iar el era sincer. Le răspundea din suflet de ce doarme pe străzi, de cât de bun e părintele că-l mai lasă să stea acolo.

om sarac

N-am putut suporta, i-am rugat să-l lase în pace. Au fost ok, l-au lăsat. Nu cred că erau oameni răi, erau poate prea tineri.

Mi-a spus că nu-l deranjează, i se întâmplă des să râdă lumea de ceva ce pe el îl doare. Și că s-a obișnuit.

M-am întrebat de multe ori de ce ne-am obișnui cu ceva în felul ăsta. Pentru că nu mai avem putere, pentru că suntem resemnați, pentru că nu mai avem altă șansă?  Sau poate pentru că doar așa ar sta cineva de vorbă cu un om de genul ăla, poate doar așa l-ar putea face să-i țină companie, să-i asculte adâncurile, să-și verse amarul unui alt om, nu unui stâlp sau unui cățel. Nu știu exact.

Câți dintre noi am acceptat o bătaie de joc pe ceva la care noi țineam pentru un interes? Indiferent că interesul era material sau sufletesc (ca în cazul lui). Câți dintre noi am tăcut în fața glumelor de doi lei ale șefului? Câți dintre noi am făcut, la rândul nostru, o glumă nesărată sau am făcut mișto de ceva la care cel din fața noastră ținea? Și dacă am făcut-o, a fost voit sau involuntar? Și dacă a fost voit, câți am avut mustrări de conștiință și câți ne-am cerut scuze? Și câți am repetat povestea?

O tonă de întrebări cu o tonă de răspunsuri gri, cu multe nuanțe.

Între timp, omul meu s-a oprit din plâns, îmi mângâie câinele și-i spune „Mircea”

Odată, când nu-l cunoșteam – abia mă mutasem -, se aținea după mine pe stradă și striga: Mircea! Mircea! M-am întors: Nu mă cheamă Mircea…
El: Vorbeam cu câinele.
Eu: Nici pe el nu-l cheamă Mircea.
El: Cred. Pe mine mă cheamă Mircea. Câinii reacționează bine la numele ăsta.

Mă gândesc că vine iarna. Mi-e frig deja în gânduri…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Scuză-mă că ai fost un pamflet și nu te-am tratat ca atare

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,131 views

Your tuppence

  1. Alexa / 7 October 2015 23:00

    Exact. Unde il putem gAsi?

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. deea / 7 October 2015 0:20

    Si unde il putem gasi pe Mircea ca sa-l ajutam?

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro