Misiunea

Felix Cuceanu

10 July 2017

felix 2– Mai știi…

– Chiar nu poți lăsa trecutul deoparte? Mâna ei mică o cuprinde pe a mea și ne continuăm plimbarea pe strada Parlamentului. De câte ori te văd, te gândești la noi, îmi povestești despre câte cineva, de ce nu poți să fii doar aici?

Am ajuns în urmă cu două zile cu o cursă comercială din Filipine. Primisem la hotel un plic, cu un bilet de avion și urări de bine. Fără expeditor; fără amprente și nu prin serviciile poștale, cum aveam să constat apoi. Nu știu de ce mă mai mir că dau peste Eva când mă aștept mai puțin, în cele mai ciudate locuri și ocazii. Dar să fiu „trimis” în Kuala Lumpur, să mă mai și duc – nostalgii? – și să o găsesc pe deasupra cazată la hotelul meu, e prea de tot.

– Eva, într-o săptămână mă însor.

– Și vrei să profiți de timpul înca liber? Înțeleg.

– Nu; nu știu… tu mă cunoști cel mai bine, și știi cât de puțin mă cunoști. Parcă-mi vine să dau înapoi. Mi-e, cum spuneai de mult, lin, și mi-e tumult; știi, îi spun oprindu-mă pe iarba din ASEAN Sculpture Garden, parcă aș prefera din nou să fiu singur și responsabil doar pentru mine, decât…

– Ți-e frică să o pierzi.

– Mi-e frică să vă pierd pe toate. Tu nu mi-ai fost un punct vulnerabil… oficial, în toți anii ăștia. Ea, la fel, înaintea deciziei noastre. Dar, Eva dragă, știi cum se folosesc, cum ne folosim de cei dragi, de familie, de… cum nu le dăm liniște altora și cum pot să nu ne-o dea. Spune-mi, când te-ai măritat cu Alex, ai crezut că-ți va fi mai ușor, atunci?

Se întoarce cu spatele la mine și se lasă pe spate în brațele mele, prima lacrimă atingându-mi deja brațul stâng.

– N-ai voie! aproape îmi urlă strângându-mi mâna cu degetele-i încleștate. A fost… în altă viață; oftează și mă privește, brusc întorcându-se spre mine, sfidătoare. Tu, noi, plaja, Germania, Sighișoara, tundra, au fost în altă viață, pricepi? Oprește-te și lasă-mă să mă opresc și eu, ignoră-mă! Acum tu o să pleci; vorba aia, eu cui rămân? Nu, cealaltă vorbă, viața merge mai departe. Stai de aproape trei ani la El Aayoune cu Mia și tânjești după viața de dinainte. Îmi cuprinde chipul cu mâinile, tare, strâns. Crezi că nu văd, crezi că nu se vede? Ai impresia că… Se lasă să cadă într-o parte, pe iarbă, iar plânsul începe să o zguduie. Trebuia, spune printre sughițuri, să rămâi cu noi.

Mă aplec asupra ei, încercând să-i opresc plânsul, să o scot din starea pe care nu am cunoscut-o niciodată. Nu am mai văzut-o așa; nici măcar când a murit Alex nu s-a manifestat în felul ăsta. Și, cumva, cred că e prima oară când mi-e teamă pentru ea, pentru interiorul ei fragil niciodată lăsat la lumină în tot iureșul ăsta tâmpit cu misiuni, plecări, veniri care niciodată nu au fost și sosiri, căi și vieți curmate, „trebuie” care a urmărit-o obsedant încă de când era copilă și neîmpliniri-dureri de zi cu zi.

– Te-aș lua cu mine, Eva dragă. Aisling, începutul meu… îi șoptesc, ridicând-o de pe iarbă. Zâmbește trist.

– Eh, Tenerife, misiunea falsă… de câte ori mi-am dorit ca cele reale să fie ca atunci… îmi strânge brațul cu ambele mâini și începe să meargă cu mine înapoi spre China Town Inn, hotelul nostru.

– Cam e de mers ceva. Uite, acolo, îi arăt către înălțimile dinspre Bentong…

– Nu-mi mai spune povești! mă oprește. O să-mi fie dor și de asta, știi tot de parcă ai fi trăit sute de ani în fiecare loc de pe planetă; da, o să-mi fie dor, oftează lăsând privirea în pământ, iar pașii i se răresc. Rămâi în camera mea noaptea asta? Hai, poimâine pleci, în câteva zile te însori, nu erai tu adeptul eficienței? Ce ar conta ceva… nu, de fapt nu aia vreau, doar să mai fii cu mine ca alte dăți. O opresc brusc.

– Hei, ce-i cu tine? Cred că ar trebui să te retragi și tu. După un timp, doar știi…

– Lasă, mergi cu mine și fii cu mine azi, apoi… vedem. Îmi ia mâna și ne continuăm drumul către hotel, încet, cumplit de încet; oricine ne vede ar crede că suntem un cuplu, eventual îndrăgostiți, după o ceartă; cu siguranță, nu un operativ și un consultant-fost-operativ la, probabil, ultima lor întâlnire.

cuplu

– Mia, uite… Se postează brusc în fața mea cu mâinile în șold și ochii mari, aproape mă izbesc de ea. Aaa… ce e?

– Mi-ai spus „Mia”. Ai plecat deja. Aproape că-i văd lacrimi în ochi, a doua oară în aceeași seară. Se întoarce pe jumătate și o ia la fugă pe strada Raja (fă ceva solicitant când te copleșesc emoțiile, știu) dar când ajunge la râul Klang se așează pe o margine și izbucnește în plâns, de-a binelea. Mia, ha? Mia! Nu mai ai răbdare, la naiba, te voiam doar pentru mine o ultimă dată și tu… spune printre sughițuri. N-am văzut-o niciodată plângând de-a binelea, nici nu mi-am imaginat-o așa. Dar ea să fie…? De ce mă mai mir? Din cauza războiului civil, autoritățile filipineze țin neapărat să știe destinatar si expeditor și imprimă – când deschid corespondența, adică de cele mai multe ori – pe partea interioară a plicurilor, măcar adresa de expediție, dacă nu datele complete. Văzusem 52 Jalan Petaling, 50000 Kuala Lumpur, Wilayah. Însă, cum biletul de avion era pentru Malaesia, nu-mi pusesem prea multe întrebări – tocmai eu. Mă așez pe jos lângă ea și-i iau mâinile în ale mele, privind-o; pe cealaltă parte, mașinile trec spre ministerul industriilor, în liniște, dar cu luminile girofarurilor răsfrângându-se asupra noastră.

– Unde e pentru tine „acasă”? o întreb, privind pe lânga ea, peste umaăr, la reflexiile din Klang. Se oprește brusc din plâns, respirația i se blochează pentru câteva secunde, înghite în sec, iar ultimele lacrimi i se usucă pe chipul cu reflexii albastru-roșii ale girofarurilor și în ochii adânciți în ai mei și de-odată triști, însă fără revolta de adineauri. Se ridică de parcă pământul ar fi cel împins cu picioarele, nu corpul ei s-ar opune gravitației, trăgându-mă de mână în așa fel încât, odată întoarsă și sprijinită în coate de balustrada podului, brațele mele o înfășoară și mă trezesc lipit de ea. Privind în apă, începe să vorbească abia auzit.

– Acum înțeleg. „Acasă” vrei. Iartă-mă. Pauza până la următoarele cuvinte îmi pare distanța dintre „zidurile” Marelui Canion. Abia așa îmi dau seama. Te iubesc, și… O opresc întorcând-o spre mine, cuprinzându-i chipul între mâini ca demult și privind-o contrariat și cu „știam, de ce așa târziu…?”

– Uf, Eva, abia acum… haide, trebuie să te odihnești. O trag de mână în direcția hotelului, aproape smucit, mergând cumva în fața ei, trebuie să o deconectez de la „azi”. Merge în spatele meu mai mult plutind, lăsându-se condusă, deși o simt încordată; încordare care necesită descărcare, nu cea „de teren”. Un grup de turiști trece pe lânga noi; smulg o floare din mâna unei femei și mă întorc spre Eva care, brusc, se lovește de mine. Cineva din grup protestează, altcineva îl vede și-i pune o mână pe umăr a „stai cuminte”; Mark, partenerul meu în câteva operațiuni de salvare este, de câțiva ani, ghid, și știe bine că nu ar ieși scandal, însă ar fi victime.

– De ce abia acum, măi? De ce tocmai când știi că urmează să… inspir a „ia-o de la capăt”, când știi ce urmează, îmi spui „te iubesc”? Mi-ai mai sugerat, spus prin semne, parcă impactul, totuși…

– F, atât o să-ți spun de acum, F, vei fi o literă și o amintire superbă – uneori – , Felix, asta a venit peste mine; da, știam dar, la dracu’, n-am simțit niciodată atât de… liber. Aș fi vrut… nu mai contează, și asta doare. Și e stupid. Si e năucitor. Și mi-ești așa de drag, fir-ar! Floarea îi ajunge în buzunar, cine mai ține cont că a rupt-o? iar brațele ei mă cuprind pe când chipul i se ascunde în îmbrăcămintea mea izotermă.

– Copilă, încep, însă reacția ei violentă mă oprește; dă cu piciorul în pământ și se uită la mine cu pasiune-ură.

– Nu-mi mai spune așa! Nu mă fă să retrăiesc tot!

– Copilă – reiau, prinzându-i chipul cu o mână și mâinile cu cealaltă – oricum, indiferent ce, o să fie bine. Pentru tine, pentru noi, fiecare sau altfel, o să fie bine, pricepi? Oprește-te, nu te mai chinui.

– Da, pricep, spune înmuindu-se. Hai. Acum ea mă trage de mână spre hotel însă mersul este încet, lin, văd că se luptă cu ceva și nu sunt lămurit dacă luptă este între ea și ea ori între ea și „trebuie”.

Intrarea hotelului este într-un fel de labirint de lucruri atârnate, ca totul pe aici; ai ales cartierul chinezesc, bravo, îi spun în gând. Intrând, îmi pare că înăuntru e mai mare decât afară, senzație năucitoare, iar lumina artificială – fără lampioanele chinezești, doar becuri disimulate – îmi dă și mai tare senzația că aș fi într-un laborator. Cele două femei de la recepție o salută pe Eva și îi întind un plic – ea este de mai multe zile aici. Mă împinge ușor către scări.

– Noaptea asta, rămâi cu mine.

Camerele noastre sunt la primul etaj, iar eu mă simt de parcă Eva m-ar conduce din mintea mea, aproape că nu mă pot opune. A ei este austeră, ca și cum ar fi venit aici cu un scop, nu pentru câteva zile libere de viață noastră obișnuită.

– Hei, la mine e mai…

– Shh, îmi pune un deget pe buze, ești al meu, pricepi? Așa că totul e ca mine încă două zile cât mai stăm pe aici.

– Încerc. Mă bag la duș. Și n-o să ies pe „you can leave your hat on”. Râdem amândoi, mă expediază către duș cu un „haide, fugi, nu mai spune de-astea” sugerat din mâna dreaptă fluturând în aer. Stânga o are aproape încleștată pe plicul primit de la recepție. În cinci minute ies de la duș simțind fum. Fum, în cameră, nu ajuns în cameră. Eva tocmai arde plicul – acum desfăcut, dar cu ce era în el pus la loc înăuntru – într-o cupă și, văzându-mă, toarnă deasupra apa din vază. Mirarea din privirea ei încă mă mai amuză, când o surprind cumva

– Ceee? Era pentru mine și doar atât, spune, fugind către baie și aruncându-și hainele de acolo, una câte una, spre cameră.

Misiune? Avertizare? Dacă știa că urma să înceapă o misiune, nu m-ar fi chemat; deși, la noi, acum la ei, nu putem ști mereu dinainte. Iar din câte știu eu – chiar, cât mai știu din interior, de când m-am retras în Africa? – Eva nu pleacă niciodată neînsoțită în misiuni. Ar fi trebuit să vorbesc la centru – ne plăcea să-i spunem, în joacă, „centru” – înainte să plec din Manilla; am intuit sau am vrut să fie Eva cea care pusese totul la cale și, până la urmă, cine m-ar fi convocat în Malaesia?

***

Intră în cameră, vaporoasă, se așază lângă mine pe canapea și, cuprinzându-mi gâtul cu brațele, îmi spune „știi, iubitule, o iei tu pe Alexandra de la școală azi?”. „Trebuie să fiu încă la birou la ora aia, avem o ședință cu directorul de vânzări pe Europa de Est, ți-aș fi – mda, știu, mi-ai fi recunoscătoare – recunoscătoare” și mă pupa pe nas. Vaza de pe biroul transparent aruncă umbre pe peretele opus grădinii, pare că monștri cu aripi verzi urmează să apuce în gheare ouă de pterodactil născute (ouăle se pot naște?) bobițe albe de hârtie pe care sunt scrise secretele lumii. Ea fuge printre razele de soare care străpung ușile de sticlă ale intrării din spate și dispare de parcă ar merge pe raze. În douăzeci de minute, trebuie să fiu și eu la birou, așa că-mi arunc pe mine un sacou și ies prin față. Buchetele de trandafiri albi veștejiți tocmai cad din brațele îngerului cu aripi lăsate proiectat de vitraliile ușii când SUV-ul negru trece pe strada noastră și genunchii mi se înmoaie sub primul glonț de care sunt atins. Mâna mi se întinde instinctiv spre telefon, vreau să-i spun să aibă grijă de fiica noastră, însă îmi pierd cunoștința înainte de asta.

***

– Hei, ce visezi? o aud pe Eva în timp ce se strecoară, goală, în spatele meu și mă strânge în brațe de parcă nu ar vrea să-i mai lipsesc vreodată. Rămâi al meu, mai spune, iar eu mă lipesc mai bine de ea.

– Mereu am fost al tău. Cad într-un somn de care rar am parte, în siguranță, a mea și al ei, fără să mai visez.

O mișcare fină mă trezește. Mâna ei nu mai este peste mine, simt însă, pe tâmpla dreaptă, presiunea unui cerc rece. Puțină lumină care pătrunde în camera prin perdelele roșietice îmi permite să privesc în oglindă: Baikal MP-446, o armă cam mare pentru mâna ei delicată, dar mortală. Încă goală, este parțial aplecată peste mine, mâna îi tremură – simt asta în presiunea și mișcarea armei – fiind pe linia dintre hotărâre și renunțare. Mâna stângă încearcă să mi se ducă lin sub pernă spre Glock-ul meu când îi simt pistolul apăsând și mai tare pe tâmplă.

– Mă urăști? O întreb, calm, cumva așteptând ușurarea după ce ea ar apăsa pe trăgaci.

– Te… te… trage aer în piept și îl reține. La dracu, te iubesc. Îi aud oftatul de început de plâns. Trebuie să plec. O să ne mai vedem, cred. Dau să mă întorc cu fața în sus, când simt patul armei lovindu-mi ceafa și mă cufund într-un somn vecin cu neștiința. La dacu, te iubesc, o mai aud repetând ca pentru ea.

***

Spitalul Tung Shin nu se impune prin cele opt etaje ale lui, nici nu este renumit pentru serviciile medicale. Mă aflu la primul etaj, într-o rezervă – ciudat, dacă am fost adus la urgențe – a cărei fereastră dă spre sud, unde pot vedea Apple Inn; acolo aș fi ales să stau dacă nu aș fi primit deja și instrucțiuni de cazare. Ușa rezervei se deschide fără zgomot, iar în cadrul ei își face apariția o asiatică cu zâmbetul deja lipit de figură. Privirea mi se îndreaptă către ea și din gură îmi iese, în timp ce zâmbetul deja mă contaminează:

– Lucy Liu?

– Aș vrea eu, spune, în timp ce se așază la capătul patului. Vă simțiți bine, văd, domnule Warren. Întinde o mână mică și fină, prezentându-se. Vanessa.

– Mae? replic, aproape izbucnind în râs și întinzând, la rându-mi, mâna. Christian. Da, ne simțim bine.

– Poate ar trebui să vă trimit și la neurologie… câteva zile, spune, făcându-mi cu ochiul; dacă nu, sunteți așteptat – îmi indică aruncându-și privirile spre fereastră iar odată cu asta părul ei descrie un arc reașezându-i-se în dezordine pe față. Afară, două mașini albe cu însemnele UN sunt parcate cu spatele, iar lângă una dintre ele un individ fumează aparent neglijent.

– A fost lăsat ăsta pentru dumneavoastră… îmi întinde ezitantă un plic alb-roz cu un trandafir albastru în colț; semnul nostru. Eva. Ceva nu pricep… După ce semnați puteți pleca, mi se adresează din nou, cu un formular prins de un clipboard albastru în mână. Presupun că voi, cei de la corpul diplomatic al Statelor Unite, nu prea aveți timp. Aham, deci cineva m-a internat cu acea acoperire; pf, să știu și eu măcar. Dar, cine? Asta, după… și un deget firav arată către plic; desigur, dacă…

– Mulțumesc! semnez formularul și o expediez dintr-un gest și o văd mușcându-și buzele a ciudă. Vanessa nu pleacă de tot. Faină fătuca; dacă mai stau pe aici, poate…

Mă ridic încă puțin amețit și, la fereastră, îi fac semn celui de lângă mașina Națiunilor Unite să aștepte puțin, apoi mă întorc la pat și desfac, prudent, plicul.

„Eu te-am iubit, și poate că iubirea… Dragul meu, în plic ai să găsești două bilete de avion, cu unul te poți întoarce în Filipine, iar celălalt este pentru Ouagadogou, unde voi fi pentru câtva timp. Am aranjat să poți pleca și cu un avion militar care te poate duce oriunde alegi. Iartă-mă, m-ai sfâșiat când mi-ai spus Mia, iar în cameră, nu știu, nu aș vrea ca cei care ne fac profilul psihologic să știe de așa ceva. Dacă într-o zi o să dispar, ca și tine acum câțiva ani, vei fi singurul care o să știe unde sunt, cum eu am fost pentru tine atunci. Ar trebui să fii căutat și escortat de un corp al ONU, oficial aparții de corpul diplomatic al SUA aici, în Malaesia. Să nu te mire, șoferul e din Myanmar și vorbește o engleză stâlcită. Stai liniștit, Vanessa e de-a noastră. Mi-e un fel de dor…”

Știu poezia asta, fir-ar! În suflet nu s-a stins de tot/Dar nici neliniște și nici durere/Ea nu îți va mai da, așa socot. Își ia adio? Ce naiba…? Oh, hai că așa nu mi-o imaginasem. Vai, dar câtă generozitate! Viermele neliniștii nu-mi dă pace, oricât aș încerca să mă desprind; de ea, nu am reușit nicicând. Fir-ai, te ții după mine, doar că la un deșert și două state mai încolo… Ce aranjamente făcuși, mândro! Normal, m-aș fi mirat să trimiți tu plicuri prin oricine.

– Doriți să plecați acum? Vocea asiaticei mă întrerupe din gânduri.

– Imediat, da, vreau.

Mă ridic, îmi arunc sacoul pe mine și spre ieșire mă opresc lângă Vanessa.

– Acum plec. Mulțumesc! Asta e… acoperirea ta normală, de zi cu zi? o întreb afundându-mă în ochii ei negri.

– Nu, ceva mult mai rău… pentru mine, spune oftat în timp ce privirea-i cade spre podea și mâinile ei micuțe mi-o cuprind pe a mea, aproape într-un fel de mângâiere.

– Înțeleg, îi spun, ciupind-o de obraz. Cobor scările late, iar după ieșire trec pe lângă cele două mașini albe ale Națiunilor Unite și-i fac semn celui care așteaptă: Nu.

***

Avionul aterizează lin pe aeroportul Ouagadogu și trei mașini ale poliției parchează în fața acestuia. Căldura mă face să nu pot respira câteva secunde, la ieșire. Un comisar mă întâmpină și mă conduce la una dintre mașini, îmi deschide portiera din dreapta și urcă apoi la volan.

– Hotel Amiso, spun, și convoiul pleacă în liniște.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

A fi sau a nu fi parte din aventură

Ema

Săptămânile astea de abstinenţă se numesc în România lună de miere?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,845 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro