Misterioasa dispariție

17 April 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul: „Sunt plină de amintiri”.

Era o seară minunată de sfârșit de mai, mai precis, 29 mai, senină și frumoasă. Aici, în nordul Germaniei, cerul pare foarte îndepărtat, iar stelele și luna sunt palide. La noi, sunt nopți de mai în care ai senzația că ești sub o cupolă de cobalt, iar stelele sunt de aur – trebuie doar să întinzi mâna și poți să iei ce stea vrei tu de pe cer.

Într-o noapte atât de frumoasă și rară pe-aici, abia așteptăm să-mi pun în mișcare „Ferrari” (așa îmi răsfățam eu bicicleta) și să fac două ture de parc, la miezul nopții.

În seara aceea însă, era aniversarea roșcatei și eram cu toții invitații ei. Fusese o zi palpitantă. Șeful, în complicitate cu noi și cu câțiva membrii ai familiei roșcatei, îi făcuse cadou o mașină de spălat vase. Se cocoșaseră, cărând-o, împachetând-o. O puseseră ca bomboana pe colivă direct în mijlocul cârciumii, mare cât un catafalc, cu o fundă roșie de dimensiunile unei coroane, deasupra. Roșcata și familia se hlizeau de parcă ar fi căzut un asteroid. La despachetare, stăteau cu mâinile la gură, cum văzusem eu la bunicii mei, la Drăgășani, țărăncile, cu colțul basmalei tras peste gură și minunându-se:

„Machia fataaaaaa?” (care nu știu exact ce-nseamnă, dar intuitiv cred că înseamnă: oare, fatăăăăăăă???)

Nu aveam chiar nicio plăcere să stau cu ei și după terminarea programului, mai ales având opțiunea plimbării prin parc, fără copii, fără bătrâni, fără câini, liberă că pasărea cerului, dar cum zic nemții, nu-mi place să dansez în afara rândului, așa că, mai de voie, mai de nevoie, am rămas. În plus, era și noaptea de adio a unui bucătar foarte de treabă, un turc care fusese coleg și cu fostul meu soț, coleg cu care mă înțelegeam foarte bine și chiar îmi părea rău că pleacă; dar mai presus de toate, după miezul nopții puteam să sărbătoresc ziua tatălui meu. Pe scurt: aveam trei motive – dreimal ist bremer recht! (e un proverb p-aci, pe la noi).

Turcul, un tip deosebit de simpatic, îmi zice:

– „Madame”, te rog frumos, noi (cei din bucătărie) și cu dumneavoastră, mergem cu mașina și apoi vă aduc eu înapoi – că tot trebuie să o iau pe autostradă.

– Ok!

femeie bicicleta

Îmi iau la revedere de la bicicletă, care era parcată cuminte în curticica din spatele restaurantului și plec cu băieți, cu mașina, la locația unde eram invitați. Șeful și roșcata mai rămân puțin în restaurant, promițând că ne vor ajunge din urmă cât de curând. Ajungem noi acolo, începem să bem, să povestim. Roșcata și șobolanul nu mai veneau! Între timp, băusem vreo cinci Cognacs.

Peste vreo oră apar și cei doi porumbei. Chiar mi-era foame, deși era trecut de unu noaptea. Ne apucăm noi să sărbătorim haiducește, golind platouri după platouri și pahar după pahar, în mare veselie. Totuși, simțeam un beculeț roșu aprins – alarmă!

Din când în când, surprindeam privirea malițioasă a șobolanului, modul în care își înșuruba vârful mustăților cu două degete, satisfăcut și un rânjet persiflant. Apoi, în următoarea secundă, îi caută privirea roșcatei, iar ea îi răspundea cu un milimetru jumate de surâs. Aveau un cod secret. Ochii le străluceau. Erau fericiți. Mă bucurăm pentru ei – sincer, dar nu înțelegeam de ce am această stare inexplicabilă de neliniște interioară. Parcă eram conectată la o sursă de curent electric care confunda stomacul meu cu o chitară și cânta mereu aceleași enervant refren. Înainte de a ne despărți, pe la trei dimineața, el mă privește insistent și-mi spune cu un ton un pic tendențios:

– A fost o seară minunată! Grație, Felicia! graseiind că o cocotă ieftină de cartier.

– Prego, prego!, zic eu mecanic, cu un sentiment ciudat că-mi scapă ceva.

Împreună cu turcul mă întorc le restaurant. Ferrari-ul meu nu mai era. Un val de furie m-a cuprins. Deci asta era! Turcul mă consolează:

– Madam, sigur șeful a parcat bicicleta în restaurant, ca să nu o fure cineva!

– Mda, sigur răspund eu absentă…

– Serios!, zice el, nu e prima dată când pune bicicletele în restaurant! Așa făcea și cu bicicleta Corinei. Destul de sceptică, ridic din umeri și mă las condusă acasă cu mașina.

Îmi fac un duș, îmi iau un trening și ies să fac o tură, două în aer liber, chiar dacă era patru dimineața. Alergând eu pe lângă parc și pe lângă baltă, canalul de vis-a-vis de restaurant, încercând să elucidez misterul dispariției Ferrari-ului, sub acest minunat clar de lună, trecând peste pod, văd ițindu-se din apă ceva argintiu. Cobor în grabă treptele și ajung la un podeț. Mă uit cu atenție și văd o pedală ieșind din apă. Iau un băț, mă chinui și, cu mult efort, reușesc să scot toată epava. Era EA , bicicleta mea, plină de alge, de ierburi putrede, de hârtii, de scârboșenii, dar nu-mi păsa, îmi venea să o pup.

Am luat-o și am dus-o acasă, ca pe o fecioară siluită. Numai că n-am dormit cu ea în pat. A doua zi, am dus-o la doctorul de biciclete. Dinamul era varză. M-a costat 36 mărci toată operația de curățire, reparare și înfrumusețare, dar a meritat!

Apoi, în drum spre restaurant, mă simțeam Făt-Frumos (hai să zicem, Ileana Cosânzeana!) călare pe calul înaripat!

– va urma –

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ce dulce e răzbunarea!

Mi se fâlfâie de norocul tău!

Mami nu pleacă de tot. Tu să fii cuminte, să-i asculţi pe tati şi pe buni

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
589 views

Your tuppence

  1. Ce dulce e răzbunarea! – Read me | Catchy / 18 April 2018 8:13

    […] – continuare de aici – […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro