Moare de ciudă că vă place de mine și nu de ea…

Camelia Cîmpean

17 May 2016

Cîmpean CameliaSe presupune că ar trebui să termin o lucrare. Până joi. Se presupune că cineva o așteaptă. Joi. Dar mai sunt două zile până atunci, așa că mintea mea o ia razna, așa cum s-a cam obișnuit în ultimul timp și, nu știu cum, de unde și de ce, în fața ochilor îmi răsare Ileana, colega mea de bancă din liceu.

Te scotea din minți, la propriu, Ileana Cosânzeana. Într-un moment de mută adorație, la începutul prieteniei noastre, spusesem despre ea că este un exemplar reușit al rasei umane. Că așa ar trebui să arate o eroină de basm. Și colegii mei au preluat-o și au prelucrat-o: Cosânzeana. Mucalit, dirigintele nostru, cel mai tare profesor de română pe care l-am întâlnit, a dus porecla în cancelarie. Chiar și directorul adjunct, deși nu ne preda nouă nimic, a nominalizat-o astfel în careu, în fața întregii școli: până și Cosânzeana de la unșpe filologie a ieșit pe geam… pe geamul de la internat ieșisem, tot pe acolo și intrasem, după miezul nopții, după ce se terminase cenaclul Flacăra pe stadion…

Părinții ei locuiau într-un sat din Gorj: tatăl – pădurar aspru, cu mâna dreaptă retezată de la cot, cu două proteze de schimb păstrate în odaia de la drum, iar mama – făptură caldă și primitoare, blondă, minionă și cu aceiași ochi de peruzea pe care îi moștenise și fiica. Pe ea, pe mama Ilenei, o furase pădurarul de la horă, îi pusese un sac în cap și o trântise în căruța lui văru-său. Era prima ei ieșire în sat, la horă, avea 16 ani… când ne povestea, lui nea Ghiță îi râdea mustața, iar tanti Lina lăcrima într-un colț de șorț, cu gândul la supărarea iscată părinților săi.

razboiul mireselor

Ileana vorbea puțin. Râdea și mai puțin, se lovea cu firea tatălui, deși moștenise frumusețea fizică a mamei. Era lucru de știut că oriunde apărea ea, roiau băieții ca albinele pe lângă stup. Și dacă măria-sa, regina, nu binevoia să le dea atenție, tirul întrebărilor și al rugăminților se îndrepta către mine, umbra ei mai scundă, mai rotundă, cu plete întunecate și tunse cazon, veșnic disponibilă pentru informații, glume și bilețele strecurate pe sub mână, în timp ce ochii lor nu se dezlipeau de făptura de vis ce binevoise să coboare printre ei. Total diferite eram și prin construcția fizică, și prin caracter. Poate tocmai din această cauză ne-am înțeles așa de bine, devenind inseparabile prin metode convenționale. Ne-a despărțit viața, a pus distanță, soți, copii și nepoți între noi.

În ultima clasă de liceu, chiar înainte de sărbătorile de iarnă, veneam amândouă la Uricani, la părinții mei. Trenul aglomerat, în vagonul „la comun” era un pic mai cald decât afară, nu cu mult, dar suflarea masculină din jurul nostru depășea orice normă rezonabilă. Și cum Ileana nu dădea vreun semn că ar înțelege sau ar vorbi românește, vreo doi băieți mai dezghețați s-au lipit de mine: că de unde suntem, că unde mergem, cam cum ne cheamă în buletin… Și mie atât mi-a trebuit:

– Eu sunt Tanța, iar pe ea o cheamă Vasilica (muream și mai multe nu, eram satisfăcută la superlativ văzând cum înghițeau în sec și se înclinau spre ea: Sărut-mâna, Vasilica!). Suntem studente la București, anul doi și mergem în vizită la niște prieteni, la Petroșani.

– Vai, ce coincidență, le sticleau lor ochii. Și noi suntem studenți la București. Să ne întâlnim la o cofetărie, la o înghețată, ceva. Noi mergem în Parâng să schiem și, dacă ne dați voie, vă căutăm.

– Vaaaiiii, dar nu știu, mai vedem, mai întrebăm…

Ileana, nimic, sfinx. Eu inventam la greu niște părinți egoiști, protectori până la tortură, ei insistau și se uitau și își plângeau de milă.

La Livezeni, lumea buluc spre ușă. Ileana se ridică de pe banchetă, maiestuoasă ca sculptată în stâncile de pe Defileul Jiului, își așază poșetuța pe umăr și, spre hazul tuturor și stupoarea mea, se întoarce spre cei doi băieți și glăsuiește:

– Măi, băieți, nu vă mai uitați în gura ei! V-a spus numai minciuni, că nu suntem studente la București. Suntem eleve într-a douăsprezecea și moare de ciudă că vă place de mine și nu de ea.

Nu vă mint, m-au coborât băieții în brațe, că înțepenisem pe coridor și blocam accesul la scări. Grăbiți, oamenii treceau pe lângă mine, zâmbeau, ba chiar vreo doi bărbați, cu pruncii de mână, m-au bătut, înțelegători, pe umăr, iar eu îmi zdruncinam creierii, încercând să înțeleg ce a determinat-o să reacționeze așa. Că doar nu era prima dată când jucam jocul ăsta.

– Păi, erau drăguți băieții… și, în afară de asta, ai uitat că vine Crăciunul? Parcă să minți așa, în Ajun…

Citiţi şi

Un bădăran înfumurat

Îmi plăceau iubiții mamei

Eu sunt doar… cealaltă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,668 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro