Moscova ce crede?

Aurora Martin

15 June 2013

Călătorind prin diferite ţări, mă surprind uneori copleşită de nebănuite zvâcniri de patriotism. Mă bucur, cum se bucură, pesemne, un orb care începe să vadă. În primii douăzeci de ani de viaţă, am respins cât am putut implanturile de neuroni patriotarzi, pe care propaganda comunistă le efectua conştiincios şi sistematic. Pe locul simţământului patriotic detectam înăuntru o gaură similară celei pe care aveam să o recunosc mai târziu pe steagul Revoluţiei.

De aceea, zilele trecute, mergînd prin Moscova, privirea mi s-a luminat când am văzut din maşină un panou imens, care anunţa concertul Angelei Gheorghiu, în cadrul evenimentului “Queens of Opera”, la Stanislavsky Theatre. M-am uitat îndelung, zâmbind ca unui cunoscut, şi am simţit că inima îmi bate neastâmpărată, inundată de o căldură neaşteptată. În acest oraş imens, în care te încearcă deopotrivă teama trecutului şi fascinaţia prezentului, panourile cu Angela Gheorghiu, plasate în mai multe intersecţii, au făcut să mi se pară că întreaga Românie frumoasă e acolo şi să mă simt mândră că la Moscova se poate admira ceva din ce avem mai bun. Mândrie patriotică, pesemne…

Cu două zile înainte de spectacol am luat bilete, printre ultimele, am înţeles, deşi preţul nu era tocmai prietenos pentru un salariu mediu din Rusia. Am aşteptat cu emoţie seara reprezentaţiei, emoţie sporită de un blocaj în trafic: “E Putin – mi s-a spus, când au trecut pe lângă noi – numai el are o escortă aşa de mare.” Din fericire, nu mergea la acelaşi eveniment şi Ayrat, şoferul care face zilnic minuni în traficul sugrumat al Moscovei, ne-a ajutat să ajungem cu jumătate de oră mai devreme.

Fremătam şi parcă-mi tremurau picioarele când am coborît din maşină… Am auzit prima dată de Angela Gheorghiu cu destul de mulţi ani în urmă, de la un japonez, mirat că eu nu ştiam cine e. Mă aflam la un curs în Italia, locuiam cu mai mulţi studenţi din diferite ţări într-un apartament cu sufragerie comună. Acolo, timp de o lună, am ascultat-o zilnic pe Angela Gheorghiu; acolo, un japonez de la capătul lumii mi-a dat lecţii despre un aproape…

De aceea, radiam la gândul că, în sfârşit, o voi vedea… aveam bilete în rândul al doilea, aveam să mă duc să îi ofer flori în culise… aveam o zi de neuitat!

La intrare, însă, ni s-a spus că spectacolul nu se mai ţine. Am înlemnit. Am întrebat îngrijorată dacă e bolnavă, dacă i s-a întâmplat ceva pe drum… Domnul de la intrare nu dădea nicio informaţie suplimentară. La câţiva paşi, însă, un tânăr cu un tricou negru oferea informaţii cu asupra de măsură: “Angela Gheorghiu a venit, nu i-a plăcut sala şi a refuzat să mai ţină spectacolul. A plecat din Moscova acum trei ore. E capricioasă, a făcut la fel şi în decembrie. Puteţi veni să vă luaţi banii după 14 iunie şi ar fi bine ca atunci să semnaţi o scrisoare de protest, ca oamenii să nu mai cumpere bilete la concertele ei, să ştie că nu mai e binevenită în Rusia”.

Nu mi-a dat prin gând să întreb cine era acel ilustru necunoscut, cu stofă de agitator, care îşi permitea să mânjească prestanţa unui artist şi să-i boicoteze viitoarele reprezentaţii. În primele momente, m-am blocat. Auzeam indignarea prietenilor ruşi, care nu înţelegeau cum şi Carreras, şi Placido Domingo au cântat pe acea scenă fără probleme, iar Angela Gheorghiu o respinge. Eram fără reacţie, imobilizată într-o mâhnire fără margini. Mă gândeam cu ciudă că până şi valorile autentice ale poporului meu dezamăgesc… Cu greu îmi înghiţeam lacrimile. Ca să-mi alunge tristeţea, unul dintre cei care mă însoţeau mi-a spus că mă vor duce ei la un concert cu Anna Netrebko a lor. Am mulţumit cu un surâs chinuit, dar, înăuntru, a pus paie pe foc… eu voiam să le arăt România frumoasă…

Abia când am ajuns la internet, am văzut comunicatul care informa despre nerespectarea condiţiilor financiare de către trustul deţinut de Evgeny Wintour şi despre regretul artistei pentru dezamăgirea publicului din Moscova. Mi-a venit inima la loc. Am înţeles pe dată că informaţia oficială nu se regăsea printre detaliile oferite, cu aer de bârfă, de tânărul agitator, care, stăpânind foarte bine arta manipulării, căuta să întărâte publicul dezamăgit împotriva Angelei Gheorghiu. Să fi fost un reprezentant al organizatorilor, care au vrut să se spele pe mâini de orice responsabilitate şi să arunce nu numai vina, dar şi anatema asupra artistei?! Să fi fost supărarea atât de mare, încât să-i boicoteze şi alte potenţiale spectacole?! Pentru că, într-adevăr, ieri, 14 iunie, nu departe de ghişeul unde se returnau banii pentru bilete, se afla anunţul de protest pe o măsuţă, alături de o listă deschisă pentru semnături. Doi tineri priveau insistent, aşteptînd să te apropii. Prietenii mei nu au semnat, au înţeles situaţia. Dar ceilalţi spectatori, care nu au avut posibilitatea să vadă comunicatul şi au rămas cu “adevărul” agitatorului…?!

Deşi regret că nu am avut şansa de a audia live o voce de excepţie, mă bucur, totuşi, că am putut auzi acea voce interioară, care mi-a revelat, prin bucurie maximă şi mâhnire intensă, ce minunat e să simţi româneşte.



Citiţi şi

România nu moare

Moartea Lui, învierea noastră

Eu îți cumpăr marfa (rachetele) și tu mă bați?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,512 views

Your tuppence

  1. Ma la Romania cosa ne pensa? | / 9 July 2013 1:09

    […] candela per i “Vivi”, e pregano per la salute; niente di più. Credo che prima di chiederci cosa pensa la gente di noi… dovremo chiederci cosa pensa Romania di se […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro