Muşcă-mă frumos!

Ana Barton

30 October 2013

Life bites de-adevăratelea, în cel mai propriu sens. Chiar dacă începutul acelei zile nu-i anunţa prin nimic talia cu viespe. Venisem de vreo două ore la galerie şi m-aşezasem să citesc oarece fiindcă era încă devreme şi lumea nu se-nghesuia. Era cam toamnă şi parcă la fel de cald.

Aveam 21 de ani, mă rog, aproape, şi mă străduiam să mă simt tânără. Nu reuşeam niciodată. Pe-atunci, habar nu aveam că tinereţea e o chestiune care, paradoxal, vine cu vârsta. Vorbesc despre conştientizarea ei şi trăirea din consecinţa firească. Mă trezisem de dimineaţă c-o expresie neutră, un chip pe care nu-l găseam tocmai potrivit de scos în lume pentru că nu mă recunoşteam în el, aşa că mi-am văpsit buzele cu un roşu-rabie. Artificii.

La un moment dat, în galerie au intrat o femeie şi-un copil. Bunică şi nepot. Băieţelul n-avea mai mult de doi ani. Doamna îl ţinea de mână şi-i arăta, calmă şi explicându-i în detalii, tablourile, mai toate fiind peisaje. Copilul asculta cu o atenţie care, recunosc, m-a frapat la cineva atât de mic. Natural ar fi fost să se plictisească şi să urle că vrea afară. Dar nu.

Eu îmi vedeam de cartea mea, însă le observam mişcările. Căpătasem deja un reflex care mă ajuta pe mine să ştiu că totul e în regulă cu expoziţia, dar nu-i jena pe vizitatori prin insistenţă. Şi, dintr-odată, smulgerea şi mâna bunicii şi alergătura de mânz desprimăvărat fix în braţele mele. Fără niciun prealabil.

Micuţul s-a aruncat cu totul şi m-a strâns foarte tare. Bunica s-a apropiat, încercând să scuze pornirea copilului, spunându-mi că nu-nţelege ce-i cu el, nu mai făcuse niciodată aşa ceva cu un străin. Mi-a spus şi numele băiatului. Robert. Am rugat-o să se concentreze pe simeze, c-o să stau eu cu Robert până termină ea. Şi-am stat.

După strânsoarea de bun venit, micul invadator a început să se cuibărească şi să se alinte. Să-mi ducă atenţia spre drăgălăşenia lui. N-a trebuit să facă mare lucru, c-am reacţionat imediat. Mi-a numărat nasturii cămăşii, plus carourile, mi-a netezit cutele fustei, mi-a studiat degetele ambelor mâini, insistând pe unghii. Îl urmăream amuzată. Un copil de doi ani.

S-a-ntins apoi către clavicule şi de-acolo a urcat pe gât ca pe un deal. Cu mâinile. Şi n-ajungea cum ar fi vrut, aşa că şi-a schimbat poziţia. Confortabil şezând de-acum şi fiind sigur de colonizare, Robert a întins mânuţele către gura cea foarte roşie. Instinctiv, am dat capul pe spate, să nu se murdărească de ruj şi nici să nu mi-l întindă. S-a retras şi a-nceput să se legene în braţale mele. Şi s-a şi lipit de piept. Eu îi mângâiam părul şi-mi aminteam de fratele meu când era mic.

Şi-apoi s-a foit scurt, s-a cabrat şi şi-a potrivit trupul mic într-o postură de conchistă pe care, mărturisesc, n-am recunoscut-o, chiar nu. Stătea drept şi băţos şi mă privea fix în ochi. Încrâncenat, gata parcă să explodeze. Şi i-am zâmbit, impresionată de învârtoşarea din ochii lui. Şi-atunci s-a-nfipt în buzele mele cu furie şi-a muşcat cu sete. Până la sânge. Cu dinţii lui prea tineri şi mult prea tăioşi. N-am ţipat, că n-am avut cu ce. Şi n-aş fi făcut-o, cred, nici dacă aveam gura liberă fiindcă sunt în viaţă surprize pe care le taci trăsnit, nu le urli. La mine, alea-s cele mai mari. Dar mi-au dat lacrimile. Două. Lungi şi clocotite.

Bunica tocmai terminase de văzut expoziţia şi ochii i-au căzut pe încleştarea micului cuceritor cu rujul meu cel roşu. A alergat disperată, ne-a descarcerat fără blândeţe, însă şi fără violenţă, oarecum abrupt şi neîndemânatic, mâinile îi tremurau, scuzele nu mai conteneau, şerveţelul din geanta ei a şters sângele meu, iar copilul avea privirea-n propriile glezne. Stătea gârbov şi dezamăgit, fără să spună o vorbă. Demolat de o proaspătă tristeţe. Femeia l-a luat iar de mână, de data asta strâns, şi s-au dus spre ieşire. Îi tot spunea că a şocat-o, că nu-nţelege nimic din gestul lui, că e supărată şi speriată.

Copilul tăcea şi se lăsa târât de ea, întorcându-şi tot corpul spre mine, care rămăsesem pe fotoliu, fără să pot spune o vorbă, şi mă privea lung, fără zenit şi nadir, pe deasupra lumii, cu un fel de disperare, cu durere şi cu furie, ba poate chiar cu deznădejde. Am plâns peste lacrimile muşcăturii lui unele venite din sentimente pentru care nume nu am. Am înţeles peste ani că Robert mi-a arătat cât de simplu e să-ţi iei ce-ţi doreşti, dar nu i-am putut urma niciodată exemplul, preferând precauţia surdă şi mută şi grija obsesivă de a nu-l supăra pe cel de lângă mine, măcar nu intenţionat. Şi mai e ceva. Nimeni nu m-a mai privit în felul ăla niciodată, nici în plecare, nici în întoarcere, necum în facere. Fiindcă dorinţa pură n-are praf de reproş în ea. O trăieşti, n-o vorbeşti. Adică o muşti.

Citiţi şi

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

10  trucuri pe care le poţi fura de la un make-up artist

Să îmbătrânești e un privilegiu, înțelegi?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,334 views

Your tuppence

  1. Mi-e poftă… | Catchy / 1 November 2013 14:40

    […] plecat. Groaznică imagine. A plecat ca un copil, dar gârbovit ca un moş abandonat de familie în uitare. A plecat… nu am simţit niciun fel de […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Copilărie şi nimic altceva | Catchy / 1 November 2013 13:24

    […] perfect “Celălalt”, mă termenă. Nu va fi şi iubirea asta minunată a mea de nepot incredibil, perfect străină pentru alţii? Sigur, nu pot să-l iubesc mai puţin, însă nici nu cad în […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Ești iubire! | Catchy / 31 October 2013 13:56

    […] fjs); }(document, 'script', 'facebook-jssdk')); Tweet Asta mi-a spus nepoțelul meu, aflat undeva în jurul vârstei de doi ani și jumătate la acea vreme. Și nu pentru că […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. rox / 30 October 2013 22:08

    ne mai permitem noi luxul acesta? neah, suntem prea incorsetati, stim prea bine sa ne fie frica de ridicol, sau cel putin de teama de ridicol.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. 56 de zile | Catchy / 30 October 2013 21:49

    […] fi să fie, eu aleg să ne fie Crăciun. Ştiu, trece prea repede mereu. Timp ai doar când eşti copil şi când eşti bătrân. Întâi nu poţi sta locului şi-l vrei mai grăbit, apoi nu poţi sta […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  6. Ana Barton / 30 October 2013 18:05

    Da, da, să-ncepem, Tavi! Azi! 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  7. Tavi / 30 October 2013 17:47

    Atunci să începem să mușcăm, Ana! Până când nu ne mușca ea pe noi… Life is so short!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro