Muze și “muzi” care-au devenit celebri

Andreea Petrescu

18 June 2013

Cinematografia sau imaginaţia noastră o dau în bară câteodată. N-aş fi crezut în vecii vecilor că Alice din Ţara Minunilor a fost, până să-l cunoască pe domnul iepure, o fetiţă în carne şi oase, brunetă şi tunsă scurt, pentru care Lewis Carroll a dezvoltat o discutabilă obsesie. Sau că Peter Pan n-a zburat dintotdeauna, ci a fost un băieţel obişnuit, care a sfârşit tragic, la 21 de ani. Şi nici că Daisy Buchanan era o veche iubire a lui Fitzgerald, cu care Mia Farrow n-avea nici în clin, nici în mânecă.

Daisy Buchanan = Ginevra King

S-a discutat mult despre sursa de inspiraţie a lui F. Scott Fitzgerald pentru Daisy. Cei mai mulţi au sugerat un melanj între Zelda, cea care i-a fost soţie toată viaţa, şi o femeie care l-a marcat atât de puternic încât n-a uitat-o niciodată: Ginevra King. A cunoscut-o când el avea 19 ani, ea 17. Era brunetă, frumoasă şi bogată “arhetipul femeii din clasa superioară, independentă, inaccesibilă pentru un bărbat de rang inferior, inteligentă şi superficială”, cum o descriau criticii pe cea pe care păstrat-o în amintire Fitzgerald. Relaţia cu cea botezată după tabloul lui da Vinci, “Ginevra de Benccare”, a durat doar doi ani.

Cei doi s-au cunoscut în 1915, în Minnesota, la o petrecere. Şi-au trimis scrisori de dragoste vreme de două luni înainte să se revadă. Doi ani mai târziu însă, Ginevra îl anunţa, tot printr-o scrisoare, că s-a logodit cu un bărbat bogat. Dezamăgit, Francis i-a urat să fie fericită, i-a cerut să ardă toate scrisorile de la el şi s-a refugiat în scris şi în petreceri. La una dintre ele a cunoscut-o pe Zelda, şi ea o femeie de lume, cu talent scriitoricesc, care dădea de înţeles că se vede cu mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp. Avea să-i devină soţie în 1920. Dar scriitorul n-a putut s-o uite pe Ginevra. În 1937, pe când încerca să scape de viciul băuturii, a reîntâlnit-o la Hollywood. Femeia, care între timp făcuse trei copii, l-a întrebat ce personaj din cărţile lui este ea. Francis a întrebat-o: “care scorpie crezi că eşti?”. În realitate, se “folosise” de amintirea ei pentru cel puţin trei personaje:  Isabelle din „Dincoace de paradis”, Judy Jones din „Vis de iarnă” şi Daisy din „Marele Gatsby”.

Trei ani mai târziu, înainte să moară, Francis i-a lăsat vorbă fiicei sale, Scottie, să îi trimită Ginevrei toate scrisorile primite de la ea, pe care le păstrase. Femeia le-a ţinut secrete până a murit, în 1980. Nepoata ei le-a făcut apoi publice. Într-una dintre ele, trimisă la începutul relaţiei, Ginevra îşi imaginase o poveste. Se vedea, zece ani mai târziu, măritată cu un conte rus care nu o făcea fericită, bătându-i la uşă lui Francis, ajuns un producător de filme bogat. Şi iată că povestea s-a adeverit pe jumătate, căci căsnicia ei n-a fost nici pe departe una împlinită. Iar din scrisori reiese că nu era atât de detaşată şi neimplicată cum şi-o imaginase Francis. Dimpotrivă, ţinea la el, dar îşi dădea seama că ar fi imposibil pentru o femeie din clasa ei socială să se mărite cu un bărbat din clasa de mijloc.

Francis a încercat, pe cât posibil, să păstreze nealterată amintirea celei ce a fost sau a crezut a fi. Îi scria fiicei lui: „A fost prima femeie pe care am iubit-o. Am evitat cu sfinţenie să o revăd pentru că am vrut să păstrez iluzia în forma perfectă”. Formă pe care a transpus-o apoi în romane.

Dorian Gray = John Gray

John Gray era prieten cu Oscar Wilde şi scriitor la rândul lui. Era un bărbat atrăgător, întocmai ca “tânărul Adonis, făcut parcă din fildeş şi petale de trandafir”, şi avea un chip de adolescent, chiar dacă se apropia de 25 de ani când l-a cunoscut pe scriitor. Cei doi s-au întâlnit la Londra, acasă la Wilde, şi au fost pentru o vreme iubiţi. Personajul şi omul erau foarte asemănători, până şi numele de Dorian făcând referire la homosexualitate (tribul grecesc al Dorienilor era cunoscut pentru că venera relaţiile între bărbaţi). John s-a simţit iniţial atras de rolul de muză, dar în 1892 s-a sucit brusc şi a dat în judecată un ziar care scrisese că el şi personajul sunt unul şi acelaşi. Ba chiar l-a convins pe Oscar să trimită o scrisoare celor de la Daily Telegraph, pentru a dezminţi orice asociere.

Şi-a dat uşor-uşor seama că oamenii îl arătau cu degetul ca exponent al capitulării în faţa frumuseţii şi al relaţiilor homosexuale. Mai mult, prietenii începuseră să îi spună John Gray Dorian. John era gelos, pentru că relaţia cu Oscar se răcise, iar scriitorul se apropiase de lodrul Alfred Douglas, de care nu simţea că îl leagă sentimente la fel de puternice. S-a apărat vehement când Oscar a fost trimis în judecată pentru sodomie şi indecenţă, nevrând să fie implicat în scandal. S-a mutat în cele din urmă la Roma, a devenit preot catolic şi s-a întors apoi să predice în Scoţia.

Peter Pan = Michael Llewelyn Davies

Cei cinci fraţi Davies au fost sursa de inspiraţie şi pentru fraţii Darling şi pentru gaşca Băieţilor Pierduţi din cărţile cu Peter Pan. J.M. Barrie era un bun prieten al familiei Davies. Iniţial, pentru a-i amuza pe George şi Jack, cei mai mari dintre fraţi, J.M. a inventat o poveste în care fratele lor, Peter, putea să zboare. Dar abia Michael, cel de-al patrulea născut, l-a inspirat să îl contureze pe Peter Pan, personajul. Când Michael s-a născut, se „năştea” şi Peter, în „Micuţa pasăre albă”. Când împlinea 4 ani şi jumătate, în 1904, apărea şi piesa transpusă apoi în roman, „Peter Pan sau băiatul care nu voia să crească”.

În 1912, Barrie a comandat, ca o surpriză, o statuetă care a fost montată în Kensington Garden, din Londra. Scriitorul a fost însă foc şi pară când a văzut că sculptorul se inspirase din trăsăturile unui alt puşti, şi nu ale lui Michael, aşa cum îşi dorise. A spus atunci că statueta: „nu exprimă nicidecum privirea de drăcușor a lui Peter Pan”.

Scriitorul a fost cel care i-a luat pe copii în grijă după moartea părinţilor lor. Nu toţi s-au înţeles bine cu el, mai ales că Barrie îşi băga des coada în relaţiile lor de dragoste, iar vieţile lor n-au fost întocmai fericite. George, cel mai mare dintre fraţi, a murit pe front, în Primul Război Mondial. Cel de-al doilea care a pierit, în mod tragic, a fost chiar Michael, care s-a înecat într-o piscină din apropiere de Oxford la puţin timp după ce a împlinit 21 de ani, împreună cu cel mai bun prieten al său, despre care se zvonea că îi era şi iubit, Rupert Buxton. Deşi Barrie însuşi şi unul dintre fraţii lui spuneau că s-ar fi sinucis, concluzia legistului a fost că Michael a murit înecat din greşeală şi că Rupert a murit încercând să-l salveze.

Peter a început încet-încet să deteste asocierea cu Peter Pan. S-a certat cu Barrie, a plecat de acasă şi a înfiinţat o editură după război. La 63 de ani, s-a aruncat în faţa unui tren.

Sherlock Holmes = Dr. Joseph Bell

Ştiam, în altă versiune, anecdota cu profesorul care vine în faţa studenţilor cu un borcan în care se află un lichid cu o culoare bizară. Le spune: “Acest borcan, domnilor, conţine un medicament foarte puternic. Este puţin amar la gust şi are un miros pestilenţial. Dar vreau să îl încercaţi. Şi, ca să vedeţi că nu v-aş cere nimic din ce n-aş putea face la rândul meu, o să îl gust eu mai întâi”. Îşi înmoaie apoi degetul în lichid şi îl bagă în gură. Borcanul trece apoi, din mână în mână, pe la fiecare student, şi lasă în urmă grimase dezgustate, feţe palide sau chiar stări de greaţă. Când ajunge din nou la el, profesorul le spune: “Sunt foarte dezamăgit că niciunul dintre voi nu are o percepţie dezvoltată, deşi v-am vorbit despre asta de atâtea ori. Pentru că, dacă m-aţi fi urmărit cu atenţie, aţi fi observat că am scufundat un deget în lichid şi am băgat altul în gură”.

Ei bine, profesorul cu pricina era chirurgul Joseph Bell, iar povestea a fost spusă de un student de-al său, Harold Emery Jones, de la Facultatea de Medicină din Edinburgh. Un alt student (care nu se ştie dacă era în amfiteatru când s-a făcut “degustarea”) a fost Arthur Conan Doyle. Scriitorul l-a cunoscut în 1877 pe cel care avea să-l inspire pe Sherlock Holmes. Joseph Bell, care avea pe atunci 39 de ani, era singurul medic care o trata pe regina Victoria, atunci când Majestatea Sa venea în vizită în Scoţia. Era slab, brunet, cu ochi negri, pătrunzători şi nas ascuţit, nu doar la propriu, ci şi la figurat. L-a ales în al doilea an pe Arthur ca asistent pe secţia de chirurgie şi i-a oferit astfel prilejul să îl descopere. L-a fascinat pe tânăr.

Avea un simţ al observaţiei ireproşabil, pe care şi-l dezvoltase ajutând la identificarea pacienţilor care ajungeau la spital cu leziuni grave, care îi făceau de nerecunoscut. “Era mereu în mişcare, mereu făcea câte ceva, nimic nu scăpa ochiului său vigilent. Citea şi pacienţii şi studenţii ca pe nişte cărţi deschise şi nu greşea niciodată” spunea un alt student. Urmărea, de exemplu, felul în care se mişca un om. Ştia că mersul unui marinar e diferit de cel al unui soldat. Căuta apoi indicii despre activităţile lui recente (tatuajele sau semne de uzură din palme). Ştia să identifice accentele din vorbire, pentru a-şi da seama în ce regiune s-a născut interlocutorul său. Tocmai pentru că era atât de bun, fusese chemat să ajute şi la cazuri de crime neelucidate şi este considerat astăzi unul dintre părinţii patologiei criminalistice.

Bell a ştiut că Arthur, care spunea despre profesor că “stătea în birou cu o faţă de indian din trib şi le punea diagnostice oamenilor care intrau, înainte să deschidă gura” l-a folosit ca model pentru Sherlock Holmes. Personajul a apărut pentru prima dată în 1887, în romanul „Un studiu în roşu”. Arthur îi scria profesorului, care, modest, îi spusese că a exagerat: “Nu cred că analizele lui Sherlock sunt o exagerare. Sunt observaţii pe care le-am făcut asupra felului în care vă comportaţi cu pacienţii trataţi ambulatoriu. Urmărind deducţiile, inferenţele şi observaţiile pe care le faceţi, am încercat să construiesc un personaj care să se apropie cât de mult posibil de limitele acestor calităţi sau chiar să le depăşească uneori”.

Alice în Ţara Minunilor = Alice Liddell

Despre relaţia lui Lewis Carroll – în realitate diaconul anglican Charles Lutwidge Dodgson – cu fetiţele nu se vorbeşte astăzi în termeni preacuvioşi. Pentru că, la fel ca mulţi bărbaţi din vremea aceea, scriitorul era atras de copile. Chiar dacă nu şi-a dus atracţia obsesivă la o împlinire sexuală, a făcut sute de fotografii cu fetiţe – îmbrăcate – şi le-a scris vorbe de dragoste. De una dintre ele, Alice Liddell, a fost cel mai legat. A cunoscut-o pe 25 aprilie 1856, pe când avea 24 de ani şi a notat data în calendar ca fiind una de o importanţă deosebită. În acea zi, fotografia Catedrala din Oxford, iar Alice şi două dintre surorile ei, Lorina şi Edith se jucau prin curte. Tatăl lor, care era decan, s-a arătat interesat de pasiunea lui Charles pentru fotografie şi mai ales pentru portretele de copii pe care le făcea, aşa că l-a invitat de multe ori acasă, pentru a face fotografii membrilor familiei sale şi mai ales lui Alice. Scriitorul avea tot soiul de haine şi jucării pentru a-i ţine pe copii ocupaţi cât timp pregătea aparatul de fotografiat. Iar surorile Liddell adorau şedinţele şi se împrieteniseră cu Charles, dar nu mergeau nicăieri cu el fără guvernantă. Pe Alice îl amuza că Charles era bălbâit şi că nu îşi pronunţa numele corect, ci ca pe “Dodo”.

Alice-personajul a fost născocit într-o zi, când fetiţa, care avea atunci 8 ani, sora ei şi guvernanta, erau cu scriitorul într-o barcă. L-au rugat să le spună o poveste, iar Charles a inventat pe loc una cu o fetiţă pe nume Alice care a căzut într-o groapă de iepure. Scriitorul a pus apoi povestea pe hârtie şi i-a trimis manuscrisul unui prieten, care i-a sugerat să o publice, lucru care s-a întâmplat în 1865, când a apărut „Alice în Ţara Minunilor”, titlu propus de tatăl fetei. Deşi Charles a negat că Alice Liddell ar fi fost muza lui, sunt indicii care nu lasă loc de îndoială: ziua în care se petrece acţiunea din prima carte, 4 mai, este ziua de naştere a lui Alice. În „Alice în Ţara din Oglindă”, personajul spune că are 7 ani şi jumătate, adică atât cât avea şi Liddell când a fost publicată cartea. Iar un acrostih de la sfârşitul celei de-a doua cărţi (“A boat beneath a sunny sky“) formează numele ei complet. Familia Liddell nu mai apare în jurnalul lui Charles după 1865, nu se ştie din ce motiv, pentru că lipsesc pagini din document.

Alice Liddell a trăit 82 de ani şi a avut o fată, pe care a botezat-o Caryl. A negat că prenumele deriva din pseudonimul lui Charles. Se zvonea că i-ar fi căzut cu tronc în tinereţe Prinţului Leopold, fiul reginei Victoria, dar biografii sunt de părere că sora lui Alice, Edith, era cea preferată de prinţ, care de altfel a şi fost prezent la înmormântarea ei. La bătrâneţe, nemaiavând bani să se întreţină, Alice a vândut o copie după manuscrisul de la „Alice sub pământ”, titlul original al romanului, pentru 15.400 de lire sterline. În 1932, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea scriitorului, Alice a fost invitată la New York la o expoziţie în onoarea lui. De atunci însă şi până în ultimele clipe, a fost asaltată de scrisori de la fani şi de întrebări din partea jurnaliştilor, care voiau să afle totul despre ea.

*****

Alice, John, Ginevra, Joseph sau Michael au fost vii. Imaginaţia scriitorilor le-a creionat portrete. Şi noi, în cele din urmă, îi distribuim în filmul propriei noastre vieţi, trecute sau idealizate, şi îi facem să semene cu eroii care sălăşluiesc deja în mintea noastră.  Şi poate că, până la urmă, tocmai acesta e scopul literaturii.



Citiţi şi

L-am șters pe unu’ din listă

Când profesorul umilește în loc să dea aripi

Bărbații de azi nu sar în apărarea nimănui. Și-ar strica manichiura

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,753 views

Your tuppence

  1. Dacă tot faci nebunii pentru pantofi, le știi povestea? – Fashion | Catchy / 23 February 2017 21:32

    […] Chanel, au scurtat lungimea fustelor, oferind privirilor gleznele și pantofii doamnelor. În epoca Marelui Gatsby, vedetele de la Hollywood își accesorizau ținutele cu pantofii creați de Salvatore […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Iubiri celebre: Zelda şi F. Scott Fitzgerald – Fiction and the City | Catchy / 6 December 2013 15:49

    […] 1925, apare Marele Gatsby. Acest roman ar fi trebuit să acopere datoria de 7. 000 de dolari pe care Scott o avea, bani cu […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Un roman de dragoste homosexuală – Fiction and the City | Catchy / 29 November 2013 14:17

    […] fond, o adevărată societate democratică. Toleranţa în raport cu diversele categorii de gen, de orientare sexuală, etnice, religioase. Spun asta în contextul recent al emisiunii X Factor de pe Antena 1 de […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Misterul nerezolvat al Agathei Christie | Catchy / 28 June 2013 15:32

    […] o simpatiza, spre deosebire de detectivul belgian de care se plictisise, întocmai cum a păţit Sir Arthur Conan Doyle cu al său Sherlock […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. nane / 19 June 2013 22:21

    Minunat, draga Andreea 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro