N-am vrut să-mi fie prietenă

Ileana Andrei

22 May 2014

Ileana AndreiNu, eu nu m-am împrietenit cu ea, nu am vrut să mă leg în niciun fel de ea, pentru că a venit mişeleşte. A apărut din senin, când eu credeam că sunt bine, când auzisem doar poveşti despre ce-ţi poate face dacă-i deschizi uşa, dacă o pofteşti în viaţa ta, când eu eram acea persoană care încă zâmbea, deşi îmi pierdusem tatăl, iar una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea se mutase la patru sute de kilometri distanţă de mine. Eram bine!

Şi-a făcut pe nesimţite loc în viaţa mea, la început cu tristeţi şi lacrimi mărunte, trecătoare, cărora nu le-am dat importanţă. E normal să mai plângem din când în când, nu? Mai apoi au venit şi ele, fricile, de toate felurile, de boli, de moartea mea, de cea a mamei, de pierderea surorii mele, de singurătate, de eşecuri, de cutremure, de sfârşitul lumii. Frici negre, urâte, unele dintre ele greu de înţeles de către mine, darămite de explicat altcuiva.

Anxietatea a adus cu ea, la scurt timp, un prieten de nădejde – atacul de panică. Și în cele din urmă, ajunsesem aproape o legumă, transformându-mă într-un veritabil zombi. Aveam simptome şi manifestări fizice care năşteau în mine tot felul de scenarii sumbre în care mă vedeam deja la înmormântarea mea, cu flori roşii, cu mama şi soră mea sfâşiate de durere, cu oameni în jurul meu şoptind “săraca, s-a dus de tânără!” .

Nu lipseau niciodată din meniul zilnic senzaţia de sufocare, ameţelile, bătăile crizate ale inimii care ziceai că aleargă la maraton, bufeurile, frisoanele, lipsa de concentrare şi extenuarea, chiar şi atunci când nu făceam nimic. Aveam doar treizeci de ani, dar mă simţeam bătrână şi neputincioasă. Cei care mă cunoşteau de mult timp, care ştiau cum eram şi cum îmi trăiam viaţa şi emoţiile, îmi spuneau că m-am schimbat complet, că am îmbătrânit, că ochii mei nu mai au strălucirea de altădată, că nu mai par a mă bucura de ceva pe lumea asta. Aşa era!

Doar eu şi Dumnezeu ştim cum am funcţionat, fără să mă prăbuşesc, luni bune de zile. Nu dormeam decât două-trei ceasuri pe noapte, nu mâncam mai nimic, eram tot timpul tristă, fără motiv, mă durea tot corpul, nu mai făceam mare lucru în afară de a sta în pat şi de a merge la serviciu unde nimeni nu avea habar prin ce trec şi unde trebuia să fac în continuare performanţă.

Depresie

“Depresie cu tulburări de anxietate! Asta aveţi!”, a fost concluzia specialiştilor, după ce mi-am luat inima în dinţi şi am trecut printr-o groază de analize şi teste medicale, căutând să aflu ce este în neregulă cu mine. Toate au avut rezultate bune!

Depresie? Cum? De ce? De unde? Mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva!”, mi-am spus atunci şi m-a cuprins teama realizând că nu era o boală fizică, vizibilă pe vreo radiografie, ceva palpabil care să treacă repede cu pastile sau cu o cură de ceaiuri din plante. Da, asta e depresia, un monstru care vine când nici nu te aştepţi, un intrus pe care eu am luptat cu încrâncenare să-l izgonesc din viaţa mea, din mintea mea, din sufletul meu.

Cu toţii am făcut la un moment dat cunoştinţă cu arătarea asta, doar că la unii a apărut într-o formă mai blândă şi a plecat de bună voie. Sunt alţii, însă, cum am fost şi eu, care au avut nevoie de toate armele, de toată puterea interioară pentru a o alunga. Căci lupta cu depresia este una foarte dură în care nu poţi declara niciodată remiză. E simplu. Câştigi sau pierzi!

Eu nu am luat pastile. Am refuzat să merg pe această cale pe care mă împingeau, care mai de care mai abitir, specialiştii despre care vă spuneam că mi-au dat verdictul final. Eu am ales să lupt cu tot ceea ce ştiam atunci, iar ceea ce nu am ştiut, am învăţat. Am citit, am încercat, am avut încredere şi, cu toate că răbdarea nu este una dintre virtuţile mele, am învăţat să aştept. Să aştept, cuminte, primele semne de bine, primele ore fără atacuri de panică sau tristeţe, să aştept transformarea lor în zile întregi bune. A venit şi rândul lunilor în care am fost bine, una după alta, fără pauză. Le număr şi astăzi în calendar. Ştiu că depresia, anxietatea, atacurile de panică se pot întoarce oricând dar şi eu sunt cu totul alta. Nu îmi este frică!

Vindecarea, în cazul meu, a fost un proces îndelungat, în care am combinat tot ceea ce am descoperit, prin căutări personale, că îmi face bine, că mă linişteşte, că mă ajută s-o regăsesc şi s-o aduc înapoi pe Ileana cea nebunatică, tonică şi jucăușă care eram eu de fapt.

Ce am înţeles din călătoria asta, una grea, în care viaţa m-a aruncat fără să mă întrebe dacă îi pot face faţă? Că o astfel de luptă este doar a fiecăruia în parte, că nimeni nu te poate ridica de la pământ dacă tu nu vrei, că viaţa, aşa cum o ştiai, că tu, aşa cum erai, puteţi fi la fel doar dacă nu te împrieteneşti cu depresia. Că victoria, dacă este a ta după această bătălie, te va face mult mai puternic şi încrezător în cine eşti, în ceea ce ştii şi în ceea ce poţi. Că devii alt om când ai învins!

La final, pentru că am în jurul meu oameni dragi care se luptă cu boala asta, pentru că ei m-au inspirat să scriu această poveste, v-aş mai spune ceva. În primele momente în care nu vă mai recunoaşteţi, atunci când vă uitaţi în oglindă şi nu ştiti cine stă în faţa voastră, acţionaţi imediat pentru a vă lua viaţa înapoi din ghearele depresiei. Cereţi şi acceptaţi ajutor, nu vă fie teamă de etichetele societăţii, nu vă fie ruşine că treceţi prin aşa ceva! Şi nu vă împrieteniţi cu depresia! Nu merită să faceţi compromisul de învăţa să trăiţi cu ea pentru că atunci va trebui să fiţi gata să renunţaţi la voi. Şi sper că nu sunteţi.



Citiţi şi

Bunica se pregătește să plece…

Tată, eu nu mă mai grăbesc…

Dacă Gigel află că ai cont pe Tinder…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,325 views

Your tuppence

  1. Un om... / 18 March 2016 0:06

    Ileana, citindu-te am avut o stranie ( sau nu ) senzatie de deja-vu…simt ca ai scris si m-ai descris pe mine…Ma bucur ca ai reusit sa iesi din hatisul asta perfid, eu inca ma pierd in el…ca si tine, nu vreau sa ajung “pe pastile”, cred si imi doresc sa gasesc o altfel de rezolvare….insa deocamdata, sunt prinsa aici….si visez la ziua in care voi avea iarasi controlul asupra propriei minti si vieti! Multe zambete si ganduri pozitive iti doresc!

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
    • francisca / 18 March 2016 12:49

      Ia medicamente, te rog ! O dereglare chimica/psihica se poate repara numai cu medicamente de recaptare a serotoninei. Te chinuiesti fara rost, am avut si eu aceasta ambitie de-a nu accepta tratamentul medicamentos si am ajuns un fel de zombi. Dupa ce mi-au gasit medicamentul potrivit si dozajul corect am devenit alt om de la o zi la alta . Am urmat tratamentul un an, am renuntat treptat, conform sfatului medicului, si de atunci totul este OK. Am scris pentru – Un om -. La mine depresia si atacurile de panica au survenit dupa moartea mamei mele.

      Thumb up 2 Thumb down 4
      Reply
  2. andreea / 23 May 2014 17:43

    Tu ai fost puternica, mama mea nu…Sper sa ramai asa, ancorata in bine.
    http://andreeadragomir.blogspot.ro/2014/05/muta.html

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. N-am vrut să-mi fie prietenă : Ileana Andrei / 22 May 2014 9:59

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 4
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro