N-o las să plece, neam!

Ioana Nestorescu-Bălcești

19 January 2015

Ioana NestorescuSufăr neostenită şi cu sârguinţă, dar sufăr! Ergo sum prin urmare cogito! Am o relaţie deloc întâmplătoare şi foarte personală cu depresia mea. O relaţie bolnăvicioasă.

N-o las să plece, neam! Mă sprijin de ea, se agaţă de mine, o pălmuiesc de fiecare dată când e isterică, mă înhaţă de fiecare dată când îmi şterg rimelul, mă sărută când dorm, mă atinge când nu cred că mai sunt, o cert de fiecare dată. Ne adunăm împreună visările în nopţi cu lună plină, le punem într-o cutiuţă în formă de inimioară cu aromă de cuişoare şi râdem, râdem, râdem până dimineaţă, până ne dau lacrimile de atâta râdere, de singurătate între noi.

Dar am ajuns într-un moment critic în care nu ne mai înţelegem. Depresia mea a început să fie străină de mine, nu mă mai pictează decât în versuri şi nu-mi mai şopteşte că florile de tei or să moară de dorul nostru.

Acum… îmi spune jumătăţi de adevăr şi apoi aşteaptă să vadă dacă e loc de mai mult. Îmi spune să plec apoi blochează intersecţia şi sunt nevoită să mă întorc. Trage un pârţ, nu mai poate skia nimeni pe pârtie şi sunt nevoită să mă întorc. Pune poliţiştii de pe drumuri naţionale să-mi ia carnetul pentru că visez prea mult la îngeri cu aripi albastre şi nu sunt atentă a trafic şi sunt nevoită să mă întorc. Îmi pune otravă în parfumul rozelor când fac baie şi sunt nevoită să mă întorc să dau drumul la apă să se scurgă, să nu mai fie roz, roze, rozee şi să nu mai curgă apă. Îmi pune trei trandafiri sub pernă şi sugrumă busuiocul – că dacă o fi că dacă n-o fi –  că dacă era un porc zburător iar eu o Margaretă îmi pune aripile la spate şi mătura în spatele aragazului şi nu mai aveam cum să mai plec.

Sufăr neostenită şi cu sârguinţă, dar sufăr! Ergo sum prin urmare cogito! Am o relaţie deloc întâmplătoare şi foarte personală cu depresia mea.

La fix 3:47 mă trezeşte piuitul prudent al frigiderului lăsat prea mult deschis. În fiecare dimineaţă la fix 3:47 mănâncă ciocolată şi uită să închidă uşa. Apoi se aşează pe marginea patului, cu capul în mâini, îşi plânge toate neputinţele, aruncă în mine cu frustrări colorate ca nişte bile de paintball, se tânguie, îşi roade unghiile, mai mănâncă o tabletă de ciocolată, mă priveşte suav, bufneşte în plâns, eu îi întind batista, n-o vrea, îmi rupe toate visele, mă priveşte acuzativ, mă îndoaie, îmi suceşte inima şi ochii şi mâinile la spate, împătureşte blodogorii şi bălmăjeli despre fostele, despre actualii, despre mama, despre copilul nenăscut, despre Dumnezeu şi extraterestii. Le împătureşte în 4, 5, 6, 9 şi mi le dă ca pe nişte pătrate perfecte. Mi le oferă ca pe nişte ofrande iar atunci când îi spun că nu am nevoie, mai dihai îi cresc şi lacrimile-n ochi şi aripile-n spate.

i_was_once_an_angel_I_by_mehmeturgut

La fix 3:47

Îşi rumegă lacrimile în îndoitura cearceafului nostru negru şi mă priveşte interogativ: Ştii că un suflet miroase la fel ca un pumn de ţărână? Ştii ???

Mă simt vinovată că i se întâmplă asta. Mă simt vinovată că n-am lăsat-o să plece când era momentul. Depresia mea e bolnavă pe atât cât se crede că e bolnavă şi asta îi dă dreptul să-mi joace feste. Şi le joacă purtându-şi oasele moarte-n gură. Amușinându-mi praful uscat de dorinţă. Dar amândouă ştim asta, amândouă ştim că Dumnezeu nu-ţi dă o cruce mai mare decât poţi să duci.

-Si când era momentul ăsta de care tot pomeneşti în fiecare dimineaţă la fix 3:47? mă întreabă zbierând, isterică şi nefericită, trăgându-şi palme peste obrajii spelbi – când era momentul când era momentul când era momentul când era momentul când era momentul când era momentul ?

-Era când era, era când….. bălmăjesc trăgându-mi peste cap sfertul de cearceaf negru ce-mi revine în fiecare noapte, ca un drept de existenţă. Şi mă ridic să închid frigiderul. Şi mă ridic să plâng pentru a-nu-știu-câta-oară şi să-mi îngrop în obrajii spelbi celelalte lacrimi. Pentru că niciodată nu am ştiut care-i diferenţa dintre „a iubi” şi „m-a iubit

[depresia]-N-ai să înţelegi niciodată cât de mult te-am iubit!

[eu] –N-ai să înţelegi niciodată că nici măcar nu ştii cum adulmecă, amușinează, alunecă, binevoieşte, curge, duhneşte, erupe, foșnește, gâfâie, horcăie, iradiază, jubilează, lăcrimează, miroase, nutreşte, orbeşte, păleşte, ruşinează, soarbe, tună, urzeşte, visează, zdreleşte, zideşte, zguduie un spate de femeie sau oaripa de înger sau un zid sau  un zâmbet – iubirea.

Când era? Te voi întreba de trei ori trei.

Era când era, când trei ori trei A şi trei ori trei Z nu era o teorie fundamentală! Ca şi când a atinge era suficient….când îţi şoptea nu mai sunt taxiuri în faţa blocului şi când „prea departe” nu era o noţiune legată de spaţiu şi timp. Când căutai să pui alte nume în rugăciuni şi rugăciunile nu erau lipite cu spatele gol de un zid rece, lăsându-ţi venele încleştate pentru alte 33 de clipe de nefiinţă.

Era când era, când numele fostelor sau amantelor actuale săreau ca nişte iele din sms-uri sau din tablouri pictate pe ascuns şi tropăiau ca nişte smintite prin oasele tale, strivindu-ţi până şi încleştarea ochilor, sugrumand-ţi venele, scăldându-se în sângele tău fierbinte ca-ntr-o balneum neruşinat.

Era când era, când începuse să-ţi numere paşii şi semnele din cafea: asta e o spaimă, asta e o doagă, asta e altminteri, asta e albastră, asta e altcumva şi asta e de neatins. Nu, depresia mea iubită, e doar un semn că e aproape şi se va sfârşi într-un final, poate nu de Oscar, poate nu de Urs, poate doar tăiat de o sabie, poae de un cuvânt, poate de un potop sau poate nici măcar una dintre acestea nu va fi cauza. Poate va fi „o cauză necunoscută” Doctor, doctor, please tell me what is wrong with me?! Sau poate e doar o cafea într-o dimineaţă pe care n-o cunosc.

Era când era,  când ţi s-a încredinţat gândul ceea ce contează nu eşti tu iar asta era un neadevăr rotund şi gras ca o gogoaşă din filmele poliţiste. Cu o cafea amară alături. Şi un partener cu background dubios. Ca în filmele poliţiste. Probabil traficant sub acoperire. Şi un script prost cu zmeură de aur alături pe un şerveţel auriu cu inscripţii egiptene pe margine.

Era când era, când nu mai puteai să-ţi răspunzi propriilor acuze şi jurai ca n-ai să mai pleci pentru ca cearceaful negru sau cel puţin sfertul de cearceaf ce-ţi revenea nu era spălat. Şi nici vasele şi nici mâncare nu era şi nici măcar nu te-ai ţinut de cuvânt când ai spus ca ai să arunci acele dorinţe la o ghenă cel puţin imaginară în care ar fi încăput dacă într-adevăr vroiai toate falsele necesităţi şi răsăriri de vise neroade.

Era când era, când tot ce visai se năruia sub pânza ta albă, atemporală şi infinită, geometrică şi necesară, pentru ca pensulele celelalte costau mai mult decât sandwich-ul tale şi cafeaua de rutină. Iar amanta decanului facutatii era imposibil de frumoasă şi pe datorie nu îţi dădeau nici măcar o radieră să-i ştergi frumuseţea stearpă de pe faţa-i ţelinoasă! Şi asta te aducea înapoi cu autobuzul 133. Acasă.

Era când era, când era greu să stai de vorbă cu tine şi ceva inexplicabil te îndemna întotdeauna să fugi acolo unde nu ţi se puneau nici întrebări şi nu ţi se dădeau nici răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai pus şi nici nu le-ai pune niciodată. Pentru ca atunci când credeai ca stai de vorbă cu tine sau cu altcineva te raportai indiscutabil la uşa de la intrare ce urmează să îţi spună ca trebuie să stai şi să îţi scoţi cămaşa, să vii, să-ţi rozi unghiile, să îţi scoţi fusta, să bei ceva, orice, chiar şi cucută, să nuvorbesti, să nu clipeşti, să nu schiţezi nimic, nici măcar o virgulă în coada ochiului, să nu atingi, nu.

Era când era, când ştiai ca poţi să pleci şi totuşi uşa de la intrare zibera isterică, punându-şi zale de fier: Stai, scoate-ţi cămaşa, vino aici, roade-ţi unghiile, scoate-ţi fusta, bea ceva, nu vorbi, nu clipi, nu schiţă, nu atinge, nu. Şterge-te pe picioare!!! Era când te încătuşai şi te ascundeai sub un hijab imaginar de o cu totul şi cu totul altă culoare decât cea permisă şi credeai ca răscolirea prin amintiri aduce cu sine puterea de-a şterge pensule, rahatul, vasele, masa, credinţa, voinţa, dorinţa.

Era când era, când singurătatea credeai ca e singura sursă de inspiraţie, de revelaţie, de certitudine şi de tihnă.

Era când era, când te arunca în neant ca pe o minge de ping-pong, ca pe un bumerang preţios ca pe un câine care venea înapoi de fiecare dată scâncindu-şi nefericirea, neputinţa şi neobosit lingându-i degetele nesătul şi convins ca degetele acelea sacre vor fi exponate într-un muzeu peste mii şi mii de ani. Era când credeai ca şi limba ta va fi tăiată şi pusă alături. Nu e aşa. Nu [sad face] nu e aşa, când ţi-ai dat seama prima oară ca nu mai ai nici unghii de ros, nici lacrimi de plâns, nici mult de trăit.

i_was_once_an_angel_II_by_mehmeturgut

Era când era



Citiţi şi

Și poate că și tu ai vrea altceva, dar ce dracu’ o să zică mă-ta şi vecina de la parter dacă-l laşi?

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Iubesc un bărbat însurat, bolnav de cancer

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,220 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro