N-o să îmbătrânesc singură!

Ana Maria Matei

11 May 2015

Ana Maria MateiCopil al universului, așa mă simt. Asta după ce am fost pe rând fetiță abandonată, adolescentă neliniștită, femeie de carieră, stâlpul familiei, soție, mamă, amantă și după asta om pierdut fără un sens în viață. În clipa în care am crezut că am pierdut tot, am renăscut. Dar nu m-am regăsit decât după ce am abandonat tot molozul pe care-l căram, micuța, cu mine. Saci întregi.

Abandonul din copilărie l-am pus într-un săculeț pe care-l țineam strâns legat de piept. Asta până când am înțeles, și m-am liniștit, că tata a fost fericit cu drumul pe care și-i l-a ales și că mama este disperată după mine pentru că mă iubește cu toată ființa ei.

Am avut nenumărate relații cu băieți și bărbați. Dintr-o sete de dragoste pe care nu mi-am ostoit-o până acum. Unii oameni mănâncă pentru a-și umple golul. Eu am iubit. Și am tot zis că-mi pun iubirile pe o hârtie, că nu am stat să număr niciodată câți am iubit. Și, pe fiecare om cu care am fost l-am iubit și am avut măcar o clipă sentimentul că este “alesul”€™. Poate pe unii i-am iubit mai mult, pe alții poate i-am iubit mai puțin, dar nu am plecat la drum cu ideea că este o partidă de sex. În tot acest timp am omis să mă iubesc pe mine. De la primul până la ultimul. M-am abandonat în fiecare clipă, de parcă ar fi fost ultima, și am cerșit iubire. Câteodată cu demnitate, alteori mai umilitor decât o sclavă își cerșește pâinea după ce a trudit o zi întreagă.

M-am abandonat și în muncă, neobosită. Mi-am chinuit corpul, sufletul, subordonații, colegii, furnizorii, ca să livrez ceea ce știam eu că trebuie livrat la final de zi. Și nu-mi pare rău nicio clipă pentru că în tot acest proces am întâlnit oameni minunați, care au apreciat ambiția, energia și creativitatea mea, oameni de la care am învățat enorm și care mi-au fost pietre de temelie la întreaga-mi muncă și viață.

Am și câștigat pe măsură și am jucat totul pe o carte. Fiecare bănuț câștigat a intrat în casă, copii, vacanțe, lucruri necesare unui trai confortabil, mai puțin necesare câteodată, dar nu am ascultat niciodată de mătuși care mă învățau să am ceva pus deoparte, numai pentru mine, pentru zile în care voi avea nevoie. Nu mi-am schimbat obiceiul nici acum. Cheltui până la ultimul cent pentru a-i face pe cei din jurul meu fericiți, fie că este o ciocolată, o carte, o jucărie sau o bijuterie. Am considerat întotdeauna că banii sunt doar un mijloc, nu un scop.

M-am măritat din dragoste, am divorțat din dragoste pentru altul, apărută în lipsa dragostei dintre noi, și-i mulțumesc lui Dumnezeu că am avut amândoi înțelepciunea să rămânem prieteni la finalul poveștii. Evident că lucrurile nu s-au aranjat frumos încă de la începutul sfârșitului. A trebuit să treacă ceva timp până când eu, în principal, să înțeleg că faptul că-l voi avea alături până la finalul vieții nu înseamnă neapărat că trebuie să îl chinui și să mă chinui. Am digerat greu despărțirea. Am vrut să continui relația pentru că avem copiii, pentru că mi-am adus aminte cât este de minunat și cât de mult l-am iubit, pentru că este un iubit incredibil, pentru că… sunt multe lucruri bune care ne-au adus împreună, însă și mai multe sunt cele care ne-au despărțit.

Îmi iubesc copiii mai mult decât orice pe lumea asta. Și, cu toate vocile care răsuna în jurul meu, a pagubă, că o să îmbătrânesc singură, dacă nu mă împac cu fostul sau dacă nu-mi găsesc pe cineva cât încă mai pot, mă dedic lor cu toată dragostea mea. Sunt ca o cloșcă, îi pup, îi cert, îi iubesc, le port de grijă, îi învăț cum pot mai bine și investesc constant în sănătatea și educația lor. Le aduc, ca o capră de poveste, lapte de la vacă crescută în curte la 20 de km de București, verdeață crescută în curte, găini crescute și mai departe de București decât văcuța care dă lapte, le coc plăcinte și torturi, îi îndemn să facă sport. Îi ascult dacă au o pasiune și îi îndemn să încerce cât mai mute lucruri. Să deseneze, să cânte la un instrument, să danseze, să meargă la cluburi de robotică.

ce faci acum?

Am cunoscut și amarul sentiment al dragostei ascunse, dragoste pe care mi-aș fi urlat-o în gura mare în mijlocul târgului, dar nu am putut. De rușinea trădării familiei și de nevoie. Am avut sentimentul că s-ar fi uitat la mine, ar fi înghițit în sec, și-ar fi zis că nu-s a lui. Și atunci am tăcut. M-a ars dragostea asta și m-a uscat de abia mă mai puteam ține pe picioare. Doar dragostea pentru copiii mei m-a ținut în viață. Și vina, Doamne, vina că din cauza mea nu au copiii o familie legată… Abia acum realizez cu adevărat că nu există un singur vinovat.

Și, când a trebuit să mă opresc din produs moloz, m-am trezit că am năruit castelul de cărți de joc la care lucram de atâta vreme. Și că, pe lângă faptul că nu este chip să curăț mizeria, trebuie să pun punct unei cariere frumoase, unui confort financiar, unor relații și beneficii care veneau la pachet cu acestea două. Și iată-mă cu sacii în drum!

O perioadă am dormit pe ei, recunosc. Am dormit pur și simplu. Am inversat timpul muncit cu cel dormit. Și am dormit câte 14-16 ore pe zi câteva luni bune. Până când a început să-mi fie frică. A trecut și asta și tot nu mă puteam mișca în vreo direcție. Nu s-a întâmplat nimic până când nu i-am mișcat din loc. Sacii. Unul câte unul. I-am desfăcut, am privit cu atenție în interior, am păstrat doar ce-mi făcea de trebuință și i-am aruncat. Pur și simplu. Am avut și ajutor de nădeje, câțiva prieteni sau oameni care au apărut în viață mea la momentul potrivit.

Și acum, vă spun sincer, iubesc pe toată lumea (da, chiar și pe tine!), am energie cât să mut munții în mare și înapoi la locul lor, am loc în inimă mea pentru un om special, am început un proiect despre care am siguranța că-mi va aduce mai multă satisfacție decât cei 15 ani de muncă de până acum și, în plus, libertatea pe care nu aș fi avut-o niciodată. Și, cel mai important, mă iubesc. Din toată inima și cu tot sufletul, parcă pentru prima data. Sunt fericită.

Și mai este ceva, mă simt copil al Universului. Pentru mine timpul și spațiul s-au dizolvat și asta mă face să mă simt copil al universului, fără vârstă și fără gen. Un suflet mare și frumos. Atât.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Răzbunarea Evelor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,990 views

Your tuppence

  1. Momo / 5 July 2015 9:26

    Multumesc! La treaba zic, sa scoatem molozul 😀

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  2. gogu / 13 May 2015 16:58

    good news. pare o evolutie 🙂

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro